• Mărturii din infernul din 1983: pompieri militari – supravieţuitori datorită unei staţii radio!
În urmă cu 30 de ani, Ploieştiul a fost zguduit din temelii – cea mai afectată fiind zona de est a municipiului – de o explozie puternică la fostul Combinat Petrochimic Teleajen. Instalaţia de piroliză a rafinăriei a explodat în timpul unor probe tehnologice, cu doar o zi înainte de punerea în funcţiune.
Se pare că Nicolae şi Elena Ceauşescu doreau să se inaugureze acea nouă instalaţie chiar în ziua de Sf. Nicolae, adică de onomastica „tovarăşului”. Nu a mai fost să fie, pentru că, din cauze tehnice, o explozie soldată cu 27 de morţi şi alte zeci de răniţi a pus tot Ploieştiul şi instituţiile de la vremea respectivă ale statului în alertă. Explozia de la piroliza de la Teleajen a fost cea mai puternică deflagraţie care a zguduit Ploieştiul, resturile de fiare contorsionate provenite din instalaţie fiind practic azvârlite chiar şi la peste un kilometru distanţă. Cadavre şi bucăţi de cadavre au fost aruncate de suflul exploziei la sute de metri depărtare.
O imagine de coşmar, care poate fi rememorată ca o pagină neagră în istoria recentă a Ploieştiului. Dintre pompierii militari care au fost chiar în incinta Combinatului Petrochimic Teleajen în momentul deflagraţiei, unul singur mai activează la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă din Ploieşti. Este vorba despre maistrul militar Gheorghe Anghel, care era de serviciu în noaptea coşmarului trăit pe viu, la pichetul nou destinat pompierilor militari de la rafinăria din estul municipiului. Amintirile sale nu mai au nevoie de niciun comentariu: „La acea dată, eram mutaţi în pichetul nou destinat pompierilor militari, din pichetul vechi, care era chiar în incinta Cracării, în perioada aceea. Am fost sunaţi, în prealabil, seara, că sunt scăpări de gaze. Pe tură, eram subofiţeri şi militari în termen, eram două echipe care acţionam: unii – ziua şi alţii – noaptea. Plutonierul Negulescu Ion, care este pensionar acum, asigura tura de noapte. Seara, fiind la pichet, am fost anunţaţi să ne deplasăm în zona respectivă, unde erau semnalate scăpările de gaze. Ne-am dus la locul respectiv cu o maşină de intervenţie, eu eram la volan. Norocul nostru a fost atunci că unul dintre militarii în termen a scăpat o staţie radio. Când s-a urcat în maşină, printre lucrurile pe care le avea cu el, era şi staţia, pe care a scăpat-o pe jos, întârzierea salvându-ne viaţa. Am plecat spre piroliză, şi exact când am ajuns în dreptul acestei instalaţii, la o distanţă de circa 50 de metri, a avut loc explozia. În momentul producerii exploziei, suflul extraordinar de puternic ne-a ridicat cu tot cu maşină, dar norocul nostru a fost că eram pe partea inversă suflului. Unul dintre colegii noştri – subofiţerul – a început să spună „Copiii mei, copiii mei!”, pentru că am zis că murim toţi acolo. În faţa noastră intraseră deja maşinile de la pompierii civili, ai combinatului. Maşinile erau pătrunse în instalaţie şi ardeau, deci muriseră toţi. Ei au avut neşansa ca explozia să aibă loc exact când se aflau în dreptul cuptoarelor instalaţiei. Noi, când am ajuns în dreptul instalaţiei, toate maşinile pompierilor civili erau arse; s-a topit totul. Eu cred că noi am avut şansa că am ajuns până într-un minut mai târziu de momentul producerii exploziei, că, altfel, intram şi noi acolo, cu maşina noastră de intervenţie. Din cealaltă echipă a noastră – a pompierilor militari – doi oameni au murit pe loc, iar plutonierul a suferit arsuri foarte grave, fiind în timpul efectuării rondului. Practic, din cauza scăpărilor de gaze, instalaţia nu putea fi salvată. Noi, când am ajuns, nu am putut intra pe drumul principal, pentru că era totul cuprins de flăcări, ci am intrat pe o altă parte, prin staţia de gaze. Şi au mai venit forţe suplimentare din afară, pentru că pompierii civili ai rafinăriei au murit acolo. Până la urmă am dovedit incendiul, a fost stins, după două-trei zile, din cauza gazelor care mai rămăseseră pe conducte. Au fost descoperite cadavre şi după trei-patru zile, pentru că erau găsite pe estacade. Au fost mulţi morţi, răniţi şi mai mulţi. Mi-a rămas întipărit în minte momentul exploziei: să vezi o ditamai instalaţia în flăcări şi bubuitura aceea, nu este foarte uşor. Plus urmările, pentru că mediul în care s-a lucrat a fost deosebit de toxic. Au venit în locaţia respectivă mai multe autospeciale, care au înconjurat instalaţia. Trei zile nu au ştiut părinţii de mine. Nu ştiau dacă sunt mort sau nu, pentru că totul era ţinut strict sub control. Trei zile am stat acolo, nu m-am mişcat de pe platforma de la Teleajen, nemâncat şi intoxicat cu gaze. Ajunsesem practic să plutim în aer. Am avut totuşi şansa să scăpăm”.
Colonelul în rezervă Andrei Banu, la vremea respectivă şeful echipei de judiciarişti ploieşteni, îşi aminteşte că s-a anunţat o mare explozie soldată cu morţi la Teleajen. S-a format o echipă pentru a merge la locul nenorocirii, unde imaginea era apocaliptică: instalaţii distruse, maşinile din parcare erau decopertate din cauza vidului creat în timpul producerii exploziei. Resturi de cadavre, unele carbonizate, erau împrăştiate peste tot. „Cadavrele care nu au putut fi identificate după fizionomie au fost identificate după obiectele personale, după buletine sau după legitimaţiile de serviciu, acolo unde existau aceste documente. Cel mai greu a fost la încredinţarea celor decedaţi familiilor lor, pentru că au fost situaţii în care unii dintre angajaţii care şi-au pierdut viaţa făcuseră schimburi de tură cu alţi colegi. Cauzele principale ale deceselor au fost politraumatismele create de suflul exploziei, dar şi din cauza obiectelor – a cioburilor sau a altor resturi – care au fost aruncate în timpul deflagraţiei”, declară Andrei Banu, la trei decenii de la producerea celui mai mare accident din istoria recentă a Ploieştiului. Este greu pentru toţi cei care au fost implicaţi, într-un mod sau altul, în explozia produsă în decembrie 1983. Deosebit de greu pentru rudele celor decedaţi, la fel şi pentru muncitorii care au suferit răni atât de grave încât au rămas cu sechele pe viaţă. S-au scurs 30 de ani de la deflagraţia care a îngrozit Ploieştiul şi care a rămas întipărită – ca un coşmar perpetuu – în amintirea celor care au trăit o experienţă apocaliptică.
Violeta STOICA
