În fiecare an, la 25 octombrie, poporul român omagiază brava sa oştire, care ne-a fost şi ne este reazim de nădejde al existenţei, aici unde ne ştim din cele mai îndepărtate timpuri, fiind garantul valorilor fundamentale ale naţiunii române: independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială. La această vibrantă sărbătoare, veteranii de război, supravieţuitorii celui de-al Doilea Război Mondial, retrăiesc acel memorabil moment din istoria noastră contemporană: eliberarea la 25 octombrie 1944 a ultimei brazde de pământ străbun, răpit de Ungaria horthystă prin odiosul Diktat de la Viena din 30 august 1940. Existenţa statului naţional unitar şi independent este datorată în cea mai mare măsură jertfelor pe care poporul român, prin oştirea sa, le-a dat pe câmpurile de luptă la Griviţa, Smârdan, Vidin, în Războiul din 1877-1878, când au căzut în luptă sau au fost seceraţi de boli circa 30.000 de ostaşi. Altfel nu ar fi fost posibilă cucerirea independenţei naţionale, ca premisă fundamentală a dezvoltării statului naţional modern. De asemenea, înfăptuirea României Mari în urma Primului Război Mondial, 1916-1918, nu ar fi fost posibilă fără imensele eforturi şi sacrificii ale armatei române, victorioase la Oituz, Mărăşeşti şi Mărăşti, locuri în care cuvintele generalului Eremia Grigorescu – «Pe aici nu se trece» – au devenit ţel şi mod de existenţă al luptătorilor. Cu preţul jertfei celor 220.000 de ostaşi români, cărora li se adaugă şi victimele colaterale – făurirea României Mari a fost semnată şi cu vârful baionetei soldatului român.
Al Doilea Război Mondial (1941-1945) a reprezentat încercarea majoră a armatei române. Cu preţul celor 794.562 ostaşi români pierduţi (morţi, răniţi, dispăruţi), armata română a readus la 25 octombrie 1944 în hotarele naturale partea de nord-vest a Transilvaniei, răpită de Ungaria horthystă prin Diktatul de la Viena.
În vara anului 1940, România s-a aflat într-o situaţie extrem de dificilă, pierzând într-un timp extrem de scurt circa 100.000 kmp, cu 7 milioane de locuitori, adică aproximativ 33% din teritoriu şi din populaţie, care au intrat prin presiune şi dictat în componenţa Uniunii Sovietice, Ungariei şi Bulgariei, precum şi imense valori materiale distruse sau însuşite de către cei cărora nu le aparţineau, astfel: Uniunea Sovietică a anexat 49.662 kmp şi 3.786.000 de locuitori în Basarabia şi Bucovina; prin Diktatul de la Viena, Ungaria şi-a însuşit 43.492 kmp şi 2.609.007 locuitori în Transilvania iar prin Tratatul de la Craiova, Bulgaria a încorporat 7.142 kmp cu o populaţie de 412.105 locuitori în Dobrogea (Cadrilater) iar pierderile materiale au fost însemnate, în special în Transilvania unde suprafaţa ocupată de Ungaria a inclus 594 de întreprinderi mari, minele de aur, argint, cupru, cărbune, bauxită etc., care reprezentau 40% din rezervele de aur ale României. Cauzele care au impus pierderea teritoriilor româneşti au fost multiple, fiind determinate în primul rând de politca agresivă, revizionistă a celor trei state agresoare, de contextul internaţional nefavorabil României, dar şi de factori interni care au făcut ca armata română să fie pusă în situaţia de a părăsi teritoriile revendicate şi prezentate mai sus, fără luptă. După rupturile teritoriale din vara anului 1940, România aflată deja în sfera de dominaţie a Germaniei, care declanşase procesul de pătrundere spre centrul şi estul Europei, ocupând Austria, Cehoslovacia şi Polonia, şi garantase noile frontiere „ciuntite” ale statului român, a impus la 6 septembrie 1940 abdicarea regelui Carol al II-lea, preluarea puterii efective în stat de către generalul Ion Antonescu determinând România să se alăture Axei. Astfel, la 22 iunie 1941, când Germania a atacat Uniunea Sovietică, Ion Antonescu şi-a asumat responsabilitatea angajării ţării în război, pentru readucerea între hotarele naţionale a gliei străbune a Basarabiei şi Bucovinei, fără a viza, însă, ţeluri anexioniste, de cotropire a unor teritorii care nu îi aparţineau, ci doar reîntregirea naţională şi, astfel, la 26 iulie 1941, prin lupta a circa 470.000 de militari români, Basarabia şi nordul Bucovinei, străvechi provincii româneşti, au fost eliberate, dar cu preţul a 24.396 de pierderi omeneşti după care, trupele române, sub presiunea lui Hitler, au continuat participarea la război alături de Germania, în cadrul războiului de coaliţie, în adâncimea teritoriului sovietic. După dezastrul de la Stalingrad, când au fost pierduţi circa 150.000 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi), mareşalul Ion Antonescu şi «opoziţia», reprezentată de Iuliu Maniu şi Constantin I.C.Brătianu, au întreprins numeroase dar infructuoase preliminarii de armistiţiu, întrucât SUA şi Marea Britanie au exprimat răspicat că nu pot avea loc discuţii decât numai în condiţiile capitulării necondiţionate. La rându-le, sovieticii au cerut, la 8 aprilie 1944, prin propunerile minimale de armistiţiu înaintate la Cairo (şi repetate la Stockholm), capitularea trupelor române aflate la est de Nistru. Situaţia strategică extraordinar de complexă din vara anului 1944, când fronturile 2 şi 3 ucrainene rupseseră dispozitivul de luptă din estul ţării, în cadrul operaţiei «Iaşi-Chişinău», şi se intensificaseră acţiunile aviaţiei anglo-americane de bombardament asupra teritoriului ţării noastre, regele Mihai I – în acord cu partidele care construiseră B.N.D. (P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.R.) – şi o parte din corpul de comandă al armatei au decis, la 23 august 1944, arestarea mareşalului Ion Antonescu, constituirea unui nou guvern şi trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Conform prevederilor convenţiei de armistiţiu cu Naţiunile Unite, România a pus la dispoziţia aliaţilor 525.700 de militari care, încă de la 23 august 1944, au trecut la eliminarea prezenţei armatei germane aflată în spaţiul de sub autoritatea guvernului român, continuând apoi executarea operaţiunii strategice de acoperire a liniei vremelnice de demarcaţie româno-ungară, angrenând în această primă fază Divizia 1 Vânători de Munte, Divizia 3 Infanterie – Instrucţie (şi cu modestie rostesc că am făcut parte din această divizie – voluntar în Regimul 30 Dorobanţi şi am participat la acţiunile de luptă în Transilvania şi apoi în Cehoslovacia), Divizia Tudor Vladimirescu şi Divizia 202 Sovietică, la care s-au adăugat pe parcursul luptelor din Transilvania încă 12 divizii, Corpul Aerian Român, o brigadă de artilerie şi Detaşamentul Paulis – constituit din Şcoala de subofiţeri rezervă Radna şi Batalionul 1 din Regimentul 96 Infanterie. Toate aceste mari unităţi şi, subunităţi au participat la lupte deosebite pentru eliberarea unor oraşe precum: Sfântu Gheorghe, Odorhei, Tg.Mureş, Cluj, Oradea, Carei, Satu Mare, la forţarea numeroaselor cursuri de apă printre care Mureşul, Arieşul, Someşul şi masivele muntoase: Lăpuş, Mezeş, Făget şi la lupte crâncene pentru cucerirea cotelor „blestemate” 463 şi 495 de pe Dealul Sângiorgiu, supranumit Dealul Sângelui, pe aliniamentul general Oarba de Mureş-Iernut, unde au căzut eroic 11.040 de ostaşi români.
Ultimele rezistenţe inamice au fost întâmpinate pe aliniamentul Carei-Satu Mare. Atacul pentru eliberarea oraşului Carei s-a declanşat în a doua jumătate a nopţii de 24 spre 25 octombrie 1944, printr-o manevră dublă învăluitoare: frontal cu Diviziile 3,9 şi 18 Infanterie, la nord cu Divizia 21 Infanterie, iar la sud cu Diviziile 11 Infanterie, 1 şi 8 Cavalerie şi Divizia 133 Infanterie Sovietică. La 25 octombrie 1944, ultima brazdă de pământ românesc din nord-vestul ţării a fost eliberată. Pentru a se statornici în istorie şi în memoria urmaşilor semnificaţia acestei măreţe zile, 25 octombrie a devenit ZIUA OŞTIRII ROMÂNE.
În perioada 23 august-25 octombrie 1944, pierderile au fost de 58.330 militari români (morţi, răniţi, dispăruţi). În memoria celor căzuţi în luptă, în numeroase localităţi au fost înălţate impresionante monumente închinate eroismului lor.Rememorând acţiunile de luptă la care au participat luptătorii de atunci – veteranii de război de astăzi – nu trebuie să uite atrocităţile săvârşite de ocupaţia horthystă, care a ţinut 4 ani cuţitul împlântat în inima ţării. Nu trebuie să le uităm fiindcă ne-ar mustra şi din mormânt eroii de la Ip, Trăsnea, Sărmaş, Moisei şi din alte localităţi ale Transilvaniei. Ele trebuie reamintite, chiar dacă suntem dispuşi să le iertăm şi aceasta nu pentru a trezi resentimente sau pentru a provoca dispute interminabile, ci pentru că sunt adevăruri, iar adevărurile trebuie să rămână în istorie pentru posteritate, exprimate cu demnitate şi curaj.
Astăzi, împovăraţi de ani şi de nevoi, militarii luptători de atunci, veteranii de război de azi, cu prilejul aniversării zilei de 25 octombrie, aduc un călduros omagiu de preţuire Armatei României, cu îndemnul de a urma pildele de eroism şi jertfă ale înaintaşilor, pentru a fi demni apărători ai independenţei, ai suveranităţii şi ai integrităţii teritoriale ale României.
Urăm Armatei Române succese depline în realizarea programelor de modernizare, în scopul asumării unui rol activ în rândul statelor componente ale NATO şi UE.
General de brigadă (r)
Gheorghe RĂUCEA
