Mucenicul Adrian şi soţia lui Natalia au trăit în cetatea Nicomidiei, pe vremea împărăţiei lui Maximian. Iar la a doua înconjurare ce a făcut Maximian prin împărăţia sa, prigonind pe creştini, a prins 23 de bărbaţi creştini care erau ascunşi prin peşteri, şi au fost daţi la multe chinuri. Pe aceştia, mai înainte de a mărturisi, i-a întrebat Adrian: “Pentru ce, fraţilor, răbdaţi aceste nesuferite şi grele chinuri?” Şi, răspunzând, ei ziseră: “Pentru ca să dobândim bunătăţile cele ce sunt gătite de la Dumnezeu, celor ce pătimesc pentru Dânsul, pe care nici auzul nu poate să le audă nici cuvântul să le povestească”. Acestea auzindu-le Fericitul Adrian, umilindu-se din dumnezeiescul Dar, a zis scriitorilor să-i scrie şi numele lui cu creştinii, că bucuros moare şi el cu dânşii. Deci scriindu-l aceia şi pe dânsul, îl băgară în fiare şi la închisoare. Acest lucru aflându-l Natalia, femeia lui, şi gândind cum că poate a fost prins pentru altceva, şi îngrijindu-se foarte suspina şi plângea. Dar fiind înştiinţată că pentru Hristos l-au pus în legături şi în temniţă, îndată îmbrăcându-se în haine luminoase a alergat la temniţă. Şi intrând înăuntru îl învăţă să stea neclintit la chinuri, şi ruga pe sfinţii cei ce erau împreună legaţi cu dânsul să se roage pentru el. Apoi, mucenicii au fost supuşi la multe chinuri, după care li s-a dat foc. Natalia i-a urmat şi le-a adunat sângele vărsat. Apoi s-a dus şi a plâns la mormântul lor, unde a murit, fiind îngropată alături de ei.
