Acum o mie de ani, pe Calea Victoriei din Bucureşti, mărşăluia o coloană cu, ziceau chiar jandarmii, mai bine de 500.000 de oameni. M-am întâmplat în acea coloană, iar sufletul meu striga speranţe. În fruntea ei se aflau Doiniţa, pe numele ei ştiut, Ana Blandiana, Romică Rusan, scriitor şi soţ, conjudeţeanul meu, jurnalistul Petrică Băcanu. Coloana aia de 500000 de oameni, care înconjura centrul Capitalei, dădea ocol mormintelor şi statuilor şi striga tăcut se chema Alianţa Civică. Între timp, Alianţa Civică a murit fără parastas, fără popi psalmodiatori şi fără glorie. N-a tras nimeni salve. A murit încet şi definitiv. A murit şi poeta de care eram îndrăgostit, nu doar eu, ci mulţi dintre colaboratorii juni, cu versuri, la Amfiteatru, revista unde ea era suav supervisor de sentimente, ea, frumoasă ca un vers de dragoste şi îngăduitoare cu speranţele avântate ale novicilor literari.
Acum o mie de ani, pe vremea în care eram cetăţean al unei ţări şi nu al unei foste ţări, am mărşăluit, convins că marşul meu sperie vrăjmaşii şi dărâmă reînchegarea dictaturii. Azi, dictatura stă pe soclu, iar noi vorbim în şoaptă, speriaţi ca nu cumva, cineva ne-ar putea auzi gândul, gândul că nu-l iubim pe Arendaş.
Am mărşăluit, acum o mie de ani, pe Calea Victoriei. Dărâmarea lui Ceauşescu era încă o mare victorie populară, victorie proaspătă încă în respiraţia mulţimilor, iar securităţii nu-i trecea prin cap că-şi va putea pune, atât de iute şi atât de uşor, pe soclul abia dărâmat, o paţachină cu care să ne belească.
Mi-e dor de Ana Blandiana. Aşa numeam vremurile în care speranţa nu fusese violată. Azi toate nădejdile sunt deflorate în porumb, de cum se nasc, iar violatorul judecă, magistrat suprem, orice act de nesupunere în exercitarea violului.
Am început, scriind că mi-e dor de poezie. Chiar mi-e dor. De ce a murit, încă în viaţă, poeta Blandiana?
Lucian AVRAMESCU
