Prima ştire pe care am citit-o la Sângeru, după o absenţă din peisaj de aproape o lună, a fost pe site-ul ampress.ro, şi sună cam aşa: din motive de ingrediente, micul românesc, sfârâitor pe multe dintre grătarele Întâiului Mai muncitoresc, a intrat în conflict cu exigenţele Uniunii Europene. Micul nu încape în saloanele cu oglinzi veneţiene şi dă rău în gastronomia de pe Rin şi Sena. Miroase apetisant, dar arată urât în compoziţie şi strică balurile din grădina publică a Castelului Versailles. Pus lângă icre negre, cu toate că-i mic, se prezintă mare şi ridat ca o sfeclă ca să nu zic altceva. Micul nu intră în gura delicată a doamnei Merkel care, la picnic, obişnuia, când arăta cât de cât, să se arate goală, ca în Dejunul pe iarbă al lui Edouard Manet. De ce? Din motive diverse. De pildă, pentru a-i simţi gustul, micul se ia cu mâna şi muşti din el. Adaosul de furculiţă sau scobitoare distruge un ritual şi aşază o distanţă inutilă între mâncător şi mâncat. Bărbatul autohton, ca şi femeia mioritică îl îndeasă cu deştele în gură, rezolvându-l prin retezare cu dinţii de două sau trei ori. Micul e, în igiena noastră de sporovăitori pe Dâmboviţa, o invitaţie la poveşti şi o dezlegare la anecdote. El a contribuit la formarea limbii şi a stimulat deprinderi anecdotice.
Îmi amintesc că acum nişte ani mi-am aşteptat un bun amic, evreu născut în România şi plecat de aici când avea 9 ani. Am pornit cu maşina mea de la aeroport. Venea din Israel pentru un interviu cu nu mai ştiu cine şi avea puţin timp pentru relaxare. El, de când îl ştiu, se culcă la trei noaptea şi se scoală la şapte. Hai zice – avionul sosise cu puţin înainte de miezul nopţii la Otopeni – să mâncăm un mic. Mi-e o poftă nebună de mici. Şi pentru ca bucuria să fie întreagă, aş bea şi o ţuică. Am plecat, luând la rând, toate crâşmele din Bucureşti. Ciuciu mici la ora aia, iar la cuvântul ţuică ospătarii se uitau la noi ca la extratereştri. Extratereştri căzuţi din copac, fiindcă sunt şi extratereştri din ăştia, de mâna a treia, nu doar de clasă. Se făcuse două noaptea şi ne-am lăsat păgubaşi. Abia a doua zi, la mine în curte, am reuşit, între două întâlniri simandicoase ale amicului meu, să-i rezolv pofta cu o ţuică şi un mic sfârâind pe grătar. Evreul, deci (azi e şef peste Institutul Mondial Evreiesc), era umblat prin tot universul, ultimul lui interviu fusese cu Clinton, la care intrase pentru zece minute şi au stat de taclale două ceasuri, prânzise la Tokio şi mâncase cu regi. Nu era un primitiv. Şi uite nene, poftea, că se născuse pe Dâmboviţa, mici. Încă le mai ştia gustul. Ce are Barroso cu micii? Cică ne salvează, că ne fac rău la burtă. Eu cred că mai rău face foamea. Foamea, care dacă n-are în ea chimicale, fiind cu desăvârşire igienică, e un produs pe care Uniunea Europeană ni-l acceptă. Ba chiar îl stimulează.
Cu riscul de a fi bănuiţi de o nouă lovitură de stat, îl rog pe Barosso să nu se atingă de mici. Eu sunt păţit cu porcul. Acum doi ani, simţindu-mă european şi vrând să mă dau din lumea bună, mai ales că între cunoştinţele mele sunt câteva cucoane miloase care nu suportă nici ideea că un miel sau o găină ar putea fi sacrificate cu cuţitul sau puşca, ceea ce nu le împiedică să ronţăie un copan rumenit, acum doi ani, deci, mi-am asomat porcul. Am fost, nu doar în Sângeru, ci până la Vălenii de Munte şi Întorsura Buzăului, unicul care s-a conformat directivei de la Bruxelles. Ceilalţi şi-au sacrificat porcul prin metodele creştineşti tradiţionale. Neauzind guiţat în bătătura mea, m-au suspectat că n-am porc şi mi-au plâns de milă. Ba, chiar o vecină mi-a adus şorici. Am şi de la porcul meu, zic. Păi, n-am auzit guiţat. L-am asomat, zic, vorbă neintrată în vocabularul bietei femei. De ultimul Crăciun n-am mai fost european. Am trimis un porc copiilor la Bucureşti, pe altul l-am consumat local, ambii sacrificaţi tradiţional, ceea ce m-a reaşezat în rândul lumii. Fireşte că Europa se supără pe mine pentru tradiţiile barbare. O fi având dreptate. Eu am hotărât, oricum, din acest an, să nu mai cresc porc. Curtea mi-e plină de alte lighioane pe care le iubesc şi-mi umplu viaţa cu veselia lor neîntreruptă. De-aia zic, dom’ Barosso, lasă-ne măcar lovitura asta de stat cu micii. Bag-o la tradiţii şi lasă-ni-l în puşculiţa cu încântări.
Lucian AVRAMESCU
