Şase la sută dintre părinţii adoptivi români exclud din start ideea de a spune copilului că este adoptat, familiile din mediul rural fiind mai dispuse decât cele din urban să discute cu cel mic despre acest lucru, rezultă dintr-un studiu prezentat de Oficiul Român pentru Adopţii (ORA).
Studiul privind strategiile de comunicare despre adopţie între părinţii adoptivi şi copilul adoptat, realizat de ORA, Unicef şi Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, arată că, într-o majoritate covârşitoare, 95 la sută dintre familiile incluse în eşantion au admis că este important ca unui copil adoptat să i se comunice acest lucru.
Dintre cei cinci la sută dintre părinţii care consideră că un copil nu ar trebui să afle niciodată că este adoptat, jumătate sunt absolvenţi de liceu, iar un sfert au studii superioare. Majoritatea părinţilor care consideră că un copil nu ar trebui să afle niciodată că este adoptat locuiesc în mediul urban şi cel puţin unul dintre soţi este angajat cu contract de muncă. “Cu toate acestea, doar 69 la sută dintre copiii incluşi în eşantion au aflat că sunt adoptaţi, în timp ce o treime (31 la sută) nu ştiu încă acest lucru. Motivele pentru care părinţii nu au comunicat copilului faptul că este adoptat diferă de la teama faţă de reacţia copilului până la convingerea că este prea mic pentru a înţelege. Corelând aceste răspunsuri cu vârsta copiilor, se observă însă că trei sferturi dintre copiii despre care părinţii au spus că îi consideră prea mici pentru a înţelege au vârsta peste 6 ani, iar aproape o treime au vârsta peste 10 ani. Şase la sută dintre părinţi exclud din start ideea de a-i comunica copilului faptul că nu sunt părinţii săi biologici şi consideră că acesta nu ar trebui să afle”, se arată în studiu.
Părinţii consideră că ar trebui să comunice copilului că este adoptat în jurul vârstei de şapte ani, însă, în realitate, cei mai mulţi copii au aflat acest lucru la patru-cinci ani. “În total, 357 de copii din cei 516 incluşi în eşantion au aflat că sunt adoptaţi, majoritatea dintre ei la vârstă preşcolară. Pentru restul de 156 de copii care nu ştiu încă, 84 la sută dintre părinţi declară că intenţionează să le comunice statutul, în timp ce şase la sută nu doresc să le comunice copiilor că au fost adoptaţi, iar alţi 10 la sută nu sunt încă hotărâţi. Datele din cercetare arată că procentul părinţilor care spun copiilor că sunt adoptaţi este mai mare în rural (73 la sută) decât în urban (67 la sută)”, se mai arată în studiul citat.
În 85 la sută dintre cazuri, cel care i-a spus copilului că este adoptat a fost unul dintre părinţi, însă au fost şi situaţii în care copiii au aflat acest lucru de la alte persoane: prieteni, vecini, specialişti DGASPC – câte doi la sută, bunici – unu la sută, altcineva – cinci la sută, iar trei la sută şi-au dat singuri seama.
Modalitatea în care părinţii au comunicat copilului statutul de adoptat a fost mai degrabă una directă, prin intermediul unei discuţii deschise (48 la sută) sau printr-o poveste pe care părinţii au pregătit-o anterior (38 la sută). În puţine cazuri, discuţia a fost generată de un film sau reportaj (cinci la sută) sau de un album cu fotografii ori de obiectele personale ale copilului (trei la sută). Un procent de şase la sută dintre părinţi au ales alte modalităţi pentru a porni discuţia despre adopţie.
În situaţiile în care copilul a aflat despre adopţie de la altcineva, intenţiile respectivei persoane au fost considerate bune de către părinţi în 39 la sută dintre cazuri şi rele în 37 la sută. “În 24 la sută dintre cazuri, s-a întâmplat ca cel care i-a spus copilului că este adoptat să o fi făcut din greşeală, dar aceasta nu diminuează cu nimic din impactul pe care aflarea unei asemenea veşti de la altcineva decât părinţii adoptivi l-ar fi putut avea asupra copilului”, spun specialiştii. Potrivit acestora, faptul că părintele nu-i spune copilului că a fost adoptat nu-l protejează de aflarea acestei realităţi, iar consecinţele sunt semnificative pentru construirea identităţii copilului.
Cercetarea a confirmat faptul că aflarea veştii că sunt adoptaţi nu este un moment confortabil pentru copii. Astfel, 60 la sută dintre copii nu au reacţionat pozitiv, 75 la sută nu au avut nicio reacţie pe moment, iar 60 la sută nu au manifestat nicio curiozitate. Părinţii spun că, în 99 la sută dintre cazuri, copiii nu au manifestat agresivitate sau nervozitate, iar 95 la sută au afirmat că minorii nu au plâns şi nici nu au fost trişti. Cu toate acestea, specialiştii recomandă ca părinţii să fie bine pregătiţi pentru un asemenea moment, ţinând cont de vârsta, sensibilitatea, gradul de ataşament şi chiar de personalitatea copilului. “În circa un sfert dintre cazurile în care copiii au fost trişti sau au plâns când au aflat că sunt adoptaţi, vestea a fost dată cu rea intenţie de către altcineva decât părinţii adoptivi (în mai multe cazuri colegi de şcoală). În jumătate dintre cazuri, vestea a fost dată de părinţi, dar, foarte probabil, momentul nu a fost suficient pregătit – părinţii au declarat că a fost o discuţie deschisă. Pregătirea momentului pentru a-i spune copilului că este adoptat nu pare să aibă legătură cu caracteristicile familiei. Totuşi, se remarcă o frecvenţă mai mare decât în eşantionul cercetării la familiile din mediul rural şi cele cu părinte unic (divorţat sau văduv)”, mai rezultă din studiu. Copiii care au plâns au fost de obicei fete sub 11 ani, în timp ce grupul copiilor care au manifestat agresivitate este relativ omogen din punct de vedere al sexului, cu media de vârstă de peste şapte ani.
Într-o măsură egală, atât fetele, cât şi băieţii au avut întrebări (au manifestat curiozitate) şi este remarcabil că cei mai mici (sub 6 ani) au fost mai deschişi în adresarea acestor întrebări. Pe termen lung, majoritatea părinţilor au apreciat că relaţia cu copilul nu a avut de suferit (63 la sută) sau chiar s-a întărit (30 la sută) după aflarea veştii că a fost adoptat. Doar doi la sută dintre familii au afirmat că au trecut printr-o perioadă mai dificilă în comunicarea cu copilul, doi la sută dintre copii având un comportament mai dificil, iar unu la sută dintre ei au început să fie neîncrezători în părinţi sau alte situaţii. “Deşi ne-am fi aşteptat ca părinţii care au dezvăluit copilului adopţia la vârsta preşcolară să nu raporteze schimbări psihologice, totuşi, aceştia au indicat comunicare mai dificilă şi neîncredere din partea copilului după acest eveniment. În cele 30 la sută dintre situaţiile în care dezvăluirea statutului de adoptat a dus la creşterea calităţii relaţiei, vârsta copiilor la aflarea veştii este foarte diferită (cu cei mai mulţi copii de vârstă preşcolară)”, spun iniţiatorii studiului. Studiul a mai arătat că discuţia despre adopţie nu s-a oprit, în majoritatea cazurilor, doar la momentul dezvăluirii. Astfel, în 81 la sută dintre cazuri, discuţia a fost reluată, de cele mai multe ori la iniţiativa copilului şi în doar mai puţin de o treime dintre cazuri părinţii au fost cei care au redeschis subiectul adopţiei.
De cele mai multe ori, discuţiile au fost legate de momentul în care copilul a intrat în familia adoptivă (50 la sută), de familia biologică (20 la sută), de motivele pentru care a fost dat spre adopţie (17 la sută) sau istoricul copilului înainte de a fi fost adoptat (şapte la sută). “Reluarea acestor discuţii, fie că este la iniţiativa părinţilor sau a copilului, apare mult mai frecvent în cazul copiilor care au aflat că sunt adoptaţi la vârstă preşcolară sau şcolară mică şi doar sporadic în cazul copiilor peste 10 ani”, mai rezultă din documentul citat. Sarcina de a comunica cu copilul despre faptul că este adoptat a fost percepută foarte diferit de părinţii care au trecut prin această experienţă. Cu excepţia a şase la sută dintre părinţii cărora le-a fost foarte dificil să comunice copilului statutul de adoptat, 14 la sută au afirmat că a fost “dificil”, 21 la sută că a fost “uşor”, 23 la sută “foarte uşor” iar 35 la sută afirmă că nu a fost “nici greu, nici uşor”.
După ce au aflat că sunt adoptaţi, 48 la sută dintre copii au simţit nevoia să împărtăşească acest lucru, mai puţin de jumătate nu au discutat în afara familiei despre acest lucru, în timp ce despre 23 la sută dintre ei nu se ştie dacă au discutat sau nu cu altcineva.
Din datele înregistrate în cadrul cercetării mai rezultă că majoritatea copiilor nu ştiu de existenţa părinţilor sau a fraţilor biologici. Cinci la sută dintre ei nu au familii biologice cunoscute, pentru alţi cinci la sută nu se cunoaşte mama, în 14 la sută dintre cazuri nu se cunoaşte tatăl, iar opt la sută nu au fraţi biologici. “Totuşi, dintre cei care au informaţii cu privire la familia biologică, cei mai mulţi copii ştiu de existenţa mamei (44 la sută), iar cei mai puţini ştiu de existenţa taţilor (17 la sută). Doar unu din cinci copii ştiu despre existenţa fraţilor biologici”, se mai arată în document. Cercetarea a utilizat metode mixte de culegere a datelor: ancheta de opinie, prin aplicarea unui chestionar pe un eşantion reprezentativ de 516 familii adoptive, care au încheiat procedura de adopţie cu cel puţin doi ani în urmă, adică au trecut de perioada obligatorie de monitorizare post-adopţie, şi interviuri de tipul “povestea vieţii”, cuprinzând relatări ale familiilor adoptive şi ale unor persoane adoptate despre procesul de comunicare despre adopţie.
Deşi eşantionul iniţial a fost stabilit la 570 de persoane, în perioada destinată culegerii datelor au fost identificate şi intervievate 516 persoane. Astfel, marja de eroare teoretică a crescut de la ±4 la sută la ±4.21 la sută

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR