Cateva „intamplari” recente din viata politica a tarii mi-au amintit de perioada finala a facultatii de ziaristica pe care o absolveam prin 1976, cand abia asteptam „sa intru in paine” si sa aplic ferm principiile care conturau deontologia profesionala a ziaristului, asa cum era ea prezentata atunci. Gandeam, astfel, ca adevarul, verticalitatea, cinstea, responsabilitatea, dreptatea, echitatea, justitia sociala aveau sa-mi fie calauze in activitate, ca orice abatere de la astfel de norme le voi condamna cu toata fermitatea, voi critica dur pentru a curma raul din radacina si a fi util, astfel, cetatenilor. Numai ca, toate acestea, aveau sa devina doar expresia unei profunde naivitati, odata cu activitatea practica de jurnalist. Mi-amintesc astfel ca, dupa ce am prezentat unele aspecte negative dintr-un sector de care raspundea, pe-atunci, primul secretar de partid al judetului, am fost chemat – bineinteles, la partid, la seful sectiei organizatorice – pentru a mi se reprosa ca am criticat, de fapt, activitatea liderului de partid si ca, daca voi continua astfel, voi „beneficia” de o…promovare pe un post de „director de gazeta de perete”! Si, bineinteles, marea mea credinta potrivit careia „critica este arma de baza a politicii partidului” s-a spulberat, iar naivitatea ce-mi dadea tarcoale, ca student la ziaristica, avea sa devina o cruda constatare. Bineinteles ca acel episod-macaz avea sa ma aduca „pe drumul cel bun”, astfel ca majoritatea articolelor pe care le scriam aveau sa inceapa cu prevederile documentelor de partid legate de subiectul abordat, continuau cu prezentarea temei – de regula, in culori trandafirii – dupa care, finalul articolului trebuia sa cuprinda „indicatiile pretioase ale secretarului general al partidului” in domeniul respectiv. Asa mi s-a cerut!
Am spus toate acestea deoarece cred ca naivitatea mea din vremea studentiei este foarte asemanatoare cu ceea ce cred, astazi, politicienii nostri. Si ei – ca si mine candva – aflati la inceput de drum sau intr-o cursa pentru dobandirea unei demnitati care, desigur, le va aduce suficiente castiguri, sunt de o naivitatea dezarmanta. Recent, de exemplu, o doamna debutanta in politica – pesedista Gabriela Firea – declara sus si tare, cu ocazia investirii intr-o functie de mare sef politic, ca principalul sau obiectiv va fi bunastarea celor care au ales-o…parlamentar. Parea atat de sincera, incat eu, care ma „fripsesem” cu ganduri asemanatoare, am ajuns, imediat, la concluzia ca sufera de naivitate. Cum de altfel, tot recent, aveam sa constat aceeasi „maladie” la Monica Macovei sau Elena Udrea. Prima, cu gandul la sefia PDL, garanta ca, daca va fi aleasa presedinte al PDL promovarile in partid sau in alte functii nu se vor mai face cu…bani, ci pe baza de merite! Ce vreti, naivitate de procuror! La fel, colega sa de competitie – doamna Udrea – le promitea celor care ar urma sa-i dea votul pentru sefia PDL ca va merge printre cetateni si desculta, nici macar incaltata cu tenisi! Si trebuie sa recunoastem ca naivitatea sa nu reflecta decat influenta hotaratoare a „magistrului” sau politic – nimeni altul decat Traian Basescu, cel care s-a dovedit, de fapt, si cel mai naiv dintre cetatenii tarii. El, tot timpul, a considerat ca romanii ii cred si-i apreciaza toate cele declarate, desi insusi a recunoscut, recent, ca una spune astazi si cu totul altceva – maine!
Si-atunci, daca naivitatea l-a afectat atat de grav chiar si pe seful statului, nu-mi dati dreptate ca asistam la un fel de copilarie a politicii romanesti?
P.S. Recunosc ca titlul acestui articol mi l-a inspirat un alt mare politician – V.I.Lenin –care, detaliind „tangoul” sau celebru – un pas inainte si doi inapoi – avea sa ajunga la constatarea ca stangismul este boala copilariei comunismului!?!
Leon CHIRILA
