E titlul ultimei mele carti de poezie, publicata anul trecut de o editura din Cluj. L-am mai testat candva inainte de ‘89, dar n-a placut si a trebuit sa-l retrag. Acum am trait sub zodia unei concreteti dramatice acel titlu care imagina doar arderi metaforice, nu flacari reale care mistuiesc bunuri si pereti. Reiau, inca trist si derutat, randuri scrise la putina vreme dupa ce casa mea n-a mai ars.
N-as fi vrut sa mai scriu azi. Casa mea din Sangeru arata ca dupa bombardament. Eu insumi sunt obosit, devastat de ce s-a petrecut si mai ales de ceea ce s-ar fi putut petrece, ducand dezastrul la perfectiune, in urma cu o zi si o noapte. Incendiul a pornit de la o soba. Au ars mocnit grinzi si paiante in interiorul unor pereti din piatra, grosi de 80 de centimetri si vechi de peste 100 de ani. Casa tragica a bunicilor mei, unde am inghesuit si eu de zeci de ani munca si insufletire, dupa ce n-a mai fost colhoz si grajd public, a luat foc. Seful pompierilor din Urlati imi spune ca de 16 ani de cand practica aceasta meserie nu a luptat cu un astfel de incendiu parsiv. Lupta a inceput la orele 17 si a tinut pana la 3 noaptea. Au fost daramati cu tarnacopul si ranga, pentru a ajunge la vetre de jeratic, pereti intregi din piatra. Am trait multiple experiente in viata, mi-am inmormantat parinti si oameni apropiati. Am trait acum ca la inmormantarea unui vis. Visul meu a fost sa refac aceasta casa, unica de pe aceste vai prin aerul medieval pe care-l pastreaza, si sa adun in jurul ei cea mai bogata colectie de pietre cioplite de tarani. Muzeul Pietrei e deja o realitate, e vizitat de copii si oameni veniti din alte locuri. Intrarea e libera. Mandria mea de a fi lasat satului meu nu doar munca de scriitor, adunata in peste 20 de carti, ci si acest reper cultural, parea legitima. Oamenii mor. Piatra, credeam eu, nu moare. Pare insa ca si piatra are vremelniciile ei.
N-as fi vrut sa mai scriu azi. Retras intr-o odaie ramasa intreaga, as fi vrut doar sa multumesc unor oameni. Mai intai pompierilor din Urlati. Ei au facut minunea ca pana la urma focul, care atinsese in doua locuri catul din lemn de deasupra sa fie oprit si tinut doar in peretii de piatra, platosa de dusmanie, dar si de protectie. Vreau sa multumesc politistilor din Sangeru, Lapos, Chiojdeanca, Apostolache care au muncit cot la cot cu pompierii. Vreau sa multumesc primarilor, unul pedelist, altul pesedist, din Sangeru si Valenii de Munte, pentru ajutorul direct si indirect pe care mi l-au dat. Persoanelor necunoscute care au ajutat cum au putut. Chiar si celor care, gasindu-le inutile, m-au scapat de povara unor obiecte care probabil stau mai bine in casele lor. Ieri, prieteni si rude m-au ajutat sa caram muntii de moloz. Azi doua echipe de mesteri incearca sa rezideasca peretii daramati, sa puna in randuiala ceea ce mie imi parea haosul absolut. Multumesc celor care mi-au recladit sentimentul ca exista, inca exista solidaritate.
Un prieten imi scrie ca se bucura ca am ajuns la Sangeru, ca dupa o luna de Bucuresti m-am intors in locul care n-a incetat sa-mi fie drag. Ce sa-i raspund? Da, ma bucur ca sunt la Sangeru si ca am fost in clipa cand a trebuit, fiindca eu am semnalat, prin noroc, inceputul nenorocirii.
Viata isi reia cursul normal. Muzeul e viu, casa inca in picioare. Si la Bucuresti viata pare a-si relua cursul normal. Cel mai hulit dintre romani, Traian Basescu, joaca mai departe ca si cand el si numai el e seful. 50 de insi, convocati pentru nu stiu care motiv la Cotroceni, salta militareste in picioare la sosirea demisului care le face un semn dispretuitor, cu mana intoarsa oblic in spate, sa stea pe scaune si toti se asaza la comanda. E o imagine din normalitatea basista. Consultarile – care consultari? – dureaza 20 de minute. Circul continua cu Basescu ramas, impotriva votului meu si al altor milioane de cetateni, la Palat. E bine? Fumul din pereti ma impiedica sa judec lucid. O fi.
Notam aceste randuri acum cateva zile, cand casa mea era numai fum. Azi, cand fumul s-a mai risipit, le gasesc indreptatite. Ma refer la remarcile legate de politica noastra damboviteana.
Lucian AVRAMESCU