Imediat dupa casatorie, sau poate chiar inainte, Luca St. Caragialli a inteles ca nu poate avea o familie fara sa aiba inainte un venit sigur, provenit dintr-o slujba. De aceea, a devenit administrator al manastirii Margineni. Manastirea aceasta era veche de patru secole, se numise la inceput “Cricoveni“, de la Cricovul Dulce pe care este asezata. Curand, a luat numele fondatorilor ei, boierii Margineni pastrandu-l si dupa ce a ajuns, prin mostenire, in mana puternicei familii a Cantacuzinilor, care i-a daruit si alte mosii, mori, vii, robi, rumani si au inchinat-o la Locurile Sfinte (Sinai). Ea devenise si un centru cultural-religios, dar si unul economic, atragand tot felul de oameni, care constituisera si un sat alipit manastirii, Haimanale.
Pentru tanara sotie, anii petrecuti la Margineni nu au fost prea rai. Manastirea le pusese la dispozitie o casa destul de mare si de frumoasa, care nu s-a pastrat, dar cladirea care s-a ridicat in locul ei sugereaza aceasta. Leafa sotului ei era destul de buna, data fiind complexitatea muncii lui de administrator. Egumenul manastirii, arhimandritul Macarie, desi foarte zgarcit, stia sa rasplateasca, pe cei harnici si capabili, mai ales pe conationalii sai greci. Nu duceau lipsa de nimic; primeau de la manastire alimente de tot felul, lemne de foc, slugi. Ea, Ecaterina, era stapana necontestata a casei, Luca fiind dispus oricand s-o asculte. Dar tot aici, la Margineni, a avut ea si cele mai mari bucurii, i s-au nascut cei doi copii. Mai intai, baiatul, la 30 ianuarie 1852, in zori. L-au numit Ion si l-au botezat la biserica din sat, de catre preotul Sterie, la 7 februarie acelasi an, nasa fiind Maria Caragialli. Dupa vreo doi ani, i s-a nascut si al doilea copil, o fetita, pe care au botezat-o, la aceeasi biserica si cu acelasi preot, dandu-i numele Elena dupa cel al mamei Ecaterinei, bunica fetitei, si au alintat-o Lenci.
Din acest moment, cresterea copiilor a devenit preocuparea ei principala, obsesiva. Desigur, si sotul ei isi iubea copiii, numai ca era o fire mai visatoare, mai permisiva, nu se putea implica direct in cresterea lor, multumindu-se sa-i lase aceasta sarcina sotiei si facand totul pentru a-i intari autoritatea fata de micuti. Ecaterina stia sa-si arate dragostea in diferite moduri: cat au fost in grija ei, copiii au fost totdeauna curati, bine hraniti, cu hainute decente si frumoase si cu un permanent exemplu de munca si moralitate. Tocmai din cauza copiilor, care cresteau, Ecaterina s-a hotarat sa renunte la belsugul si la linistea de la Margineni. Era aici o natura splendida, in care copiii se simteau minunat, dar nu exista nici macar o scoala primara, iar femeia aceasta, atat de modesta si de buna, devenea foarte ambitioasa cand era vorba despre viitorul copiilor ei.
Dupa vreo sapte ani de la casatorie, ea l-a convins pe Luca sa-si dea demisia si sa se mute la Ploiesti.
Luca, pe vremuri, se pare ca facuse ceva ucenicie si practica pe langa un avocat mare din Bucuresti si, in urma unui examen sustinut tot in Capitala, capatase un atestat de “aparator“ (avocat fara diploma), pe baza caruia functionase si ca administrator al manastirii Margineni. Venind la Ploiesti, el a inceput sa practice avocatura. Desigur, in aceasta activitate castiga binisor, iar Ecaterina era o mare specialista in chivernisirea banilor, dar nu era nimic sigur si nu se compara cu belsugul de la Margineni. De aceea, dupa vreo zece ani, cand s-a ivit un post vacant de judecator la Tribunalul Prahova la indemnat pe Luca sa-l solicite. El l-a primit, dar l-a detinut doar ca “judecator supleant“ timp de mai multe luni, pana la numirea unui nou titular, dupa care a revenit la avocatura. A fost o perioada care i-a sporit prestigiul lui (si al familiei) si au dus-o ceva mai bine, dar nici in restul timpului nu se poate spune ca au trait in saracie.
Paul D.POPESCU
