Sa revenim la reforma invatamantului din vara lui 1948. Spuneam ca unul dintre putinele lucruri bune pe care le-a adus a fost dezvoltarea invatamantului prescolar, tinzand spre generalizarea lui.
Desigur, privind din perspectiva zilelor de azi, ne dam seama care au fost mobilurile principale ale reformei in aceasta directie. Noul regim isi propunea sa atraga cat mai multa forta de munca in industrie, constructii si transporturi. Pentru aceasta nu mai ajungea forta de munca a barbatilor, mai ales ca mai trebuiau sa ramana in sate pentru a organiza si conduce munca in agricultura. De aceea, se cauta un mijloc de a degreva femeile, fie si partial, de munca in gospodarie si cresterea copiilor. In al doilea rand, se considera ca institutionalizarea copiilor inainte de a implini 7 ani (pe atunci varsta scolara) ar usura indoctrinarea lor, “educatia lor comunista“.
Oricare a fost motivatia pentru ofensiva prescolara, ea a fost bine-venita.
Care au fost problemele care se ridicau in fata noilor autoritati de la nivelul comunelor, raioanelor si regiunii.
Prima era aceea a personalului didactic, care am vazut cum a fost rezolvata. Au fost folosite vechile conducatoare cu pregatire speciala, care deveneau acum “educatoare calificate“, dar si cele cu alte studii secundare, complete sau incomplete, deveneau educatoare necalificate, mentinute provizoriu (suplinitoare). Apoi, au aparut absolventele Scolii pedagogice (prezentate in articolul trecut), care au ocupat posturile nou- create sau au inlocuit pe cele necalificate si pe cele care se pensionau.
O a doua problema importanta era cea a bazei materiale, care s-a rezolvat si ea, in etape. Nici gradinitele din perioada interbelica nu avusesera localuri proprii, ci functionasera in spatii inchiriate. Acestea au fost mentinute in continuare, iar pentru unitatile nou create, oficiile de inchiriere, care s-au mai mentinut si dupa 1948, ofereau spatii rechizitionate. Din vara anului 1950, cand a avut loc nationalizarea unei bune parti din spatiul locuibil sau comercial, rezolvarea acestei probleme a devenit si mai usoara. In cartierele oraselor si satele comunelor multe pravalii si carciumi desfiintate au fost renovate si adaptate si au devenit gradinite. Curand insa, acestea nu au mai fost suficiente fata de numarul de copii care le frecventau.
Au aparut, apoi, noile cartiere in orase, ridicate pe la periferii, pe loc gol, unde nu exista niciun fel de cladire veche care sa fie folosita. Dar acolo locuia o populatie in majoritate tanara, adusa de pe la tara, cu copii mici. De aceea, una dintre primele dotari in aceste cartiere au fost gradinitele.
Desigur, potrivit arhitecturii epocii, au aparut cladiri mari cu unul sau doua etaje, incapatoare, luminoase, functionale, cu toate dotarile posibile in epoca. In zonele centrale s-au pastrat cladirile obtinute prin nationalizare, renovate, dar pastrandu-si frumusetea si prestanta. Cand a inceput campania de cladiri de scoli elementare (generale), in multe cazuri, mai ales in comune, dar si in unele cartiere, vechile cladiri scolare au fost puse la dispozitia gradinitelor. Chiar daca, ulterior, unele vor fi revendicate, toate unitatile prescolare (sau aproape toate) aveau localuri proprii.
Nici problema mobilierului nu era de nerezolvat. La inceput, s-a mers pe improvizarea unor masute si scaunele. Cele mai multe proveneau de la fabrica de tamplarie si cherestea de pe str. Gh. Doja, fosta a lui Gh. Barbulescu, nationalizata. Dupa un deceniu si jumatate, cand fabrica de mobila de la Comarnic-Posada si-a infiintat o sectie de mobilier scolar, seturile de masute, scaunele vitrine etc., de buna calitate, au inceput sa curga spre gradinitele prahovene si nu numai. La fel a fost si cu materialul didactic. De unde, la inceput, educatoarele trebuiau sa lucreze cu un material saracacios, confectionat pe plan local, Intreprinderea de Material didactic a Ministerului a inceput sa produca lucruri tot mai ingenioase.
Mai ramanea aducerea copiilor la gradinita, care se parea ca va fi sarcina cea mai grea. Asa a si fost in primii ani, dar odata moda creata s-a produs un adevarat exod spre gradinite, ajungandu-se ca, in trei decenii, la orase, peste 90% dintre copiii de varsta prescolara sa fie cuprinsi in gradinite, iar la comune 65-70%.
Paul D.POPESCU
