Presedintele nostru jucator a ajuns, pentru a doua oara, sa se dea „impuscat”. Prima data, pe vremea primului mandat, a recunoscut ca a fost invins de baietii destepti, pe care, la vremea promisiunilor electorale, ii facea, totusi, una cu pamantul. Si iata-l pe dl presedinte-jucator recunoscand, chiar ieri, si ca se simte, de ani buni, umilit. De prin 2007, Traian Basescu a ajuns la concluzia ca in viata lui nu s-a simtit atat de umilit ca in momentele de sedere pe fotoliul de la Cotroceni. Cum de a ajuns sa ne destainuie aceasta …”confidenta” cred ca este destul de greu de lamurit deoarece, dupa cum il stim, dl presedinte-jucator are un obicei bine-cunoscut de a spune astazi ceva, pentru ca maine-poimaine sa declare cu totul altceva legat de acelasi subiect.
Scormonind spre sorgintea acestei umilinte prezidentiale, ar trebui sa facem, totusi, comentarii mai ample. Astfel, ar trebui spus, chiar de la inceput, ca, totusi, portarul team-ului stelist si al echipei nationale – Tatarusanu – care a gafat impardonabil in doua partide recente – nu s-a simtit deloc umilit de zecile de mii de suporteri nemultumiti de greselile sale. Pentru ca, un jucator adevarat – pentru care greseala face parte din joc – nu se simte umilit de ceea ce face. Dar, in cazul presedintelui – caruia ii stau in gat, si-acum, cei 322 de parlamentari care l-au suspendat prin 2007, de cand „dateaza” si umilinta, sau, poate si politistii care i-au aruncat caschete de militieni in curtea resedintei sale prezidentiale si i-au adresat vorbe urate – altfel se produce si se traieste umilinta. La presedinte, pentru ca si-a asumat si rolul de jucator, umilinta pleaca, mai intai – asa cum spuneam – de la faptul ca una spune astazi si cu totul invers peste catva timp. Si doar doua exemple sunt foarte recente; 1 – „Procurorii au reusit sa schimbe fata justitiei in ultimii 6-7 ani” (desi anterior, in opinia aceluiasi presedinte-jucator, „justitia a facut cel mai mare rau tarii”); 2 – „Daca avem un garant al democratiei in Romania, acesta este Parlamentul”, acelasi for legislativ pe care, intotdeauna, Traian Basescu l-a discreditat.
De asemenea, tinand cont de un cunoscut proverb romanesc – ce semeni, aceea culegi – si dl Basescu recolteaza acum umilinta pe care a administrat-o, ani la rand, tuturor categoriilor socio-profesionale ale tarii – ziaristi, medici, politisti, functionari bugetari, profesori, pensionari, militari etc, etc. Despre fiecare dintre reprezentantii acestor entitati, dl Basescu a avut, frecvent, cuvinte de ocara, umilindu-i, fara sa aiba vreo remuscare, fara sa banuiasca faptul ca umilinta se ia!
Dar, pana la urma, un presedinte nu ar trebui sa accepte umilinta; el are, oricand, la indemana, posibilitatea evitarii unui asemenea trairi, uzand de dreptul de a demisiona. Se pare insa, ca dl Basescu nu cunoaste nici acest termen, deoarece tot ieri, sustinea ca un presedinte nu abdica niciodata. Sa nu fi auzit ca, in multe alte tari democratice, inalti demnitari – chiar valorosi – demisioneaza din motive mult mai putin sensibile decat o umilire publica? Daca nu, atunci nu are decat sa-si duca aceasta cruce, cum se spune, adica sa traiasca, in continuare, umilinta pe care a cultivat-o cu atata staruinta dar despre care a aflat prea tarziu ca este si neplacuta. Pentru ca, daca ar fi simtit ca este dezonoranta, jucatorul umilit, probabil, ar fi demisionat!
Leon CHIRILA
