Ultimul capitol al acestui lung serial il intitulam, fireste, „SFARSIT DE VIATA”. Numai ca sfarsitul unei vieti nu inseamna numai trecerea in nefiinta a persoanei respective, decat in foarte rare cazuri, ci reprezinta intreaga perioada, mai lunga sau mai scurta, de la capatul unei biografii. La un om ca Socolescu, atat de plin de resurse, de optimism si de energie, era nevoie de multe si grele evenimente ca sa-i modifice cursul firesc al vietii, sa-l incline spre apus. Firea lui de arhitect, sortit sa cladeasca pentru „secole” capatase, desigur, o sete de trainicie, de echilibru stabil, de durabilitate, incat ajunsese sa le considere ca niste trasaturi dominante ale lumii in care traia.
Probabil ca ascensiunea fascismului in Europa, impasibilitatea marilor puteri occidentale fata de el, l-au ingrijorat mult. Caderea, rand pe rand, a unor tari independente ca Etiopia, Austria, Albania, Cehoslovacia l-a indurerat profund contrazicand flagrant imaginea lui asupra lumii in care traia. Desigur ca incheierea pactului de neagresiune Ribbentrop-Molotov (desi nimeni nu prea stia bine ce contine), izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, tragedia Poloniei l-au zguduit, de asemenea.
Dar cursul vietii i s-a schimbat de-abia din 1940. A fost, mai intai, sfasierea Romaniei, a Romaniei Mari, visul si telul pentru care luptase si se jertfise generatia lui pe care o crezuse eterna si de nezdruncinat. Pentru patriotul din el, durerea aceasta capata proportiile unei tragedii. Tragediile nu s-au oprit aici. In septembrie, a fost detronat Carol al II-lea si a luat puterea generalul Ion Antonescu impreuna cu legionarii. Sentimentul de siguranta pe care il traise si el ca orice cetatean roman onorabil a inceput sa dispara. A suferit si pe linie profesionala. Vremurile erau tulburi si asa aveau sa ramana. Nesiguranta ii facea pe oameni, chiar si pe cei cu posibilitati materiale, sa nu mai aiba chef de a construi. Nu se mai ridicau nici edificii publice, toti banii de la buget mergeau pentru inarmare, ajutorarea refugiatilor, evident cand nu ajungeau in buzunarele te miri cui. Era epoca in care se faceau numai extinderi, improvizatii, reparatii, renovari, lucrari care nu-l interesau pe marele mester. Nu era vorba numai despre bani, nu ajunsese nici pe departe sa saraceasca, dar lipsa de comenzi il condamna la o inactivitate in creatie, atat de greu de suportat. In 1939, la inceputul toamnei, a vazut cum se scurgeau, prin Ploiesti si prin tara, siruri nesfarsite de polonezi inspaimantati, flamanzi, murdari, bolnavi, disperati. El, care cunostea Polonia, ii aprecia forta economica si militara, o vedea prabusindu-se in numai trei saptamani si increderea lui in stabilitate si echitate internationala slabea mereu. A venit anul 1940, anul prabusirilor. A fost, mai intai, rapirea Basarabiei si a Bucovinei de Nord, a urmat Dictatul de la Viena, cu rasluirea Maramuresului, a unei parti din Crisana si Transilvania si, paralel cu acestea, tratativele si tratatul de la Craiova prin care cedau Cadrilaterul. Sfasierea Romaniei Mari, care fusese visul generatiei lui si la faurirea caruia se cheltuise atata sange si suferinta, fara indoiala ca i-a provocat o durere aproape fizica. La 6 septembrie, regele Carol al II-lea era detronat; departe de a se reinstaura democratia, generalul Ion Antonescu il inscauna pe Mihai I, dar lua intreaga putere in mana sa, proclamandu-se conducatorul statului si aducand la putere pe legionari. Ingroparea definitiva a democratiei l-a mahnit tare mult, dar ramanea loc si pentru alte lovituri. Si acelea au venit. Asa a fost pensionarea fortata sau, pur si simplu indepartarea de la catedra a peste 30 de profesori universitari printre care Iorga, Andrei Radulescu si el. S-a adaugat cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, care a avariat grav doua locasuri sfinte proiectate de el si a afectat si alte lucrari ale lui, provocandu-i o adanca mahnire. Au fost, apoi, excesele si crimele legionarilor care aveau sa culmineze in timpul rebeliunii din ianuarie 1941. Nu putin l-a contrariat si l-a indurerat desfiintarea tuturor organizatiilor cu caracter democratic filantropic, printre care si Rotary, clubul din Ploiesti, odata cu intregul District. Dar, cel mai tare l-a lovit asasinarea lui Nicolae Iorga. Il venera, il considera mentorul lui, un adevarat far in imprejurarile intunecate de atunci. Ce lovitura va fi simtit el, la vestea ca marele profesor zace ucis la o margine de drum. Desigur, ca s-a grabit sa se urce in masina si sa plece la Strejnic, dar, probabil, ca pana sa ajunga el, corpul neinsufletit fusese transportat la Bucuresti. In mod sigur a fost unul dintre cei care au avut curajul sa mearga acolo si sa ia parte la funeraliile marelui profesor, chinuit de intrebarea: ce fel de tara este aceea in care un om ca Iorga poate fi ucis astfel ?
Paul D.POPESCU
