Noul capitol – care este si antepenultimul – il intitulam „TOMA T.SOCOLESCU-CALATORUL”.
Socolescu a avut o adevarata pasiune pentru excursii, derivand din neostoita lui placere pentru
locuri si oameni noi. Din pacate, nenumaratele ocupatii si obligatii, pe care le avea sau pe care si le crea, nu i-au lasat decat putin timp pentru peregrinari. Chiar si asa a profitat de orice ocazie care i s-a ivit in aceasta directie. Unele excursii, desi placute si interesante, au avut un caracter profesional. Cand proiecta un edificiu undeva, trebuia neaparat sa vada locul unde va fi amplasat si nu se multumea numai cu atat, facea cu placere deplasari in imprejurimi, dornic sa vada cat mai mult. Desigur, l-au mai purtat prin tara si alte imprejurari mai putin placute, cum au fost cele ale razboiului. Cu toate ca se deplasa potrivit unor indatoriri militare (constructii de baracamente) atat in Moldova, cat si in Transilvania, isi gasea timp sa largeasca orizontul local cu drumetii mai lungi sau mai scurte si observa, cu atentie neobosita, tot ce ii punea sub ochi natura, oamenii, arhitectura populara.
Adevaratele excursii, cele pe care le facea ca un calator si nu ca un om venit cu treburi, nu-i placea sa le intreprinda singur. Simtea ca atunci cand ai cu cine discuta o anumita impresie, o anumita informatie, nu numai ca adaugi la sentimentele si cunostintele tale pe cele ale partenerului sau ale partenerilor tai, dar le clarifici, le fixezi pe cele ale tale proprii. Amintirile devin astfel un bun comun, care se consolideaza prin retrospective colective. Pe langa alte cunostinte, in toate calatoriile sale, a fost intovarasit de sotia sa, care lua asupra-i cea mai mare parte a grijilor materiale. In acelasi timp, era o femeie culta, cu mult spirit de observatie, receptiva la frumusetile naturii si artei, rezistenta, intr-un cuvant un excelent partener.
Acest lucru Socolescu il recunoaste deplin si deschis in motto-ul la cea de a doua parte a „Amintirilor” sale: «Sotiei mele Florica, tovarasa de viata si de calatorii». Principala sursa de informatii o constituie partea a II-a a „Amintirilor” sale, scrise insa mult mai tarziu astfel incat impresiile de atunci se amesteca si cu altele mai recente si cu multe elemente livresti, intr-o deplina armonie.
In capitolul I al partii a doua, sub titlul „O prima si scurta calatorie la Budapesta si Viena”, Socolescu evoca prima sa excursie peste hotare, cu caracter profesional de documentare. Dupa cum stim, dupa 1911, terminase, cu un deosebit succes, somptuoasa locuinta din Bulevard a lui Scarlat Orascu, fiind rasplatit de catre acesta, pe langa un onorariu generos, si cu un contract pentru proiectarea unor hale centrale. Foarte curand, Orascu a reusit sa obtina pentru acest proiect votul Consiliului comunal si primaria a incheiat un contract cu Socolescu. Desi caderea guvernului conservator a dus si la schimbarea primarului, arhitectul, om activ si nerabdator, nu a mai asteptat sa se procure si banii necesari si s-a apucat sa proiecteze viitorul edificiu. Pe cand lucra, si-a dat seama ca are nevoie de niste termeni de comparatie pentru obiectivul proiectat. Cum in tara nu prea exista asa ceva, nici chiar in Bucuresti (unde erau cateva hale, dar foarte modeste), s-a hotarat sa mearga in strainatate.
In iarna anului 1913, socotindu-si bine cheltuielile, a plecat la Budapesta si Viena. Cele doua orase l-au impresionat, dar diferit.
Din punctul de vedere, strict profesional, cu care venise nu a avut prea multe de vazut si de invatat. La Budapesta isi rezuma impresiile intr-o singura fraza: «O hala destul de moderna, situata pe malul stang al Dunarii, cu linii ferate pe o latura, cladirea cu parter si un etaj partial; e destul de mare si constituie un studiu interesant si bine reusit al acestei probleme atat ca plan, cat si ca exterior». Impresia lui este, desigur, buna, pozitiva, dar admiratia destul de rezervata. In schimb, la Viena, observa cu indiferenta: «halele de aici, niste vechituri, nu prezentau niciun interes».
Dar arhitectul care era el a fost atras si de alte edificii publice, mai noi sau mai vechi, cum erau baile. Iata cum o descrie pe cea din Budapesta: «Vedeam, de asemenea, pentru prima oara un frumos si spatios local de baie publica, atat cladirea, cat si instalatiile, ceea ce nu avem in tara noastra nici macar in mai mic. Avea si o mare piscina in interiorul baii, unde, inainte de a intra, trebuia sa faci un dus, sapunindu‑te bine pentru ca astfel sa se pastreze puritatea apei din piscina».
Prin comparatie, spune: «Am vazut si la Viena o baie mai noua si mult mai mare, dar cea din Budapesta este, totusi, superioara prin arhitectura fatadei ca si prin luxul interioarelor».
Paul D.POPESCU
