Lucrarile constructiei pensionului au inceput prin 1899 si s-au desfasurat in doua etape. Prima etapa s-a incheiat in 1901, in urma ei realizandu-se un local mare, functional cu vreo opt sali de clasa si alte incaperi. Cand activitatea s-a dovedit profitabila si incasarile scolii au crescut, cele doua surori au inceput o actiune de extindere si etajare a localului. Aceasta a fost terminata in 1913, cand edificiul a luat forma sa definitiva.
Autorul acestor randuri nu a avut ocazia sa intre niciodata in acest edificiu si chiar in exterior l-a vazut doar de 2-3 ori, intamplator, trecand pe strada “Beni Vasiliu“ (corect B.N. Vasiliu), azi Diligentei. Nici macar o fotografie nu i-a cazu sub ochi. Tot ce va scrie despre cladire este cules din amintirile unor foste eleve, apartinand mai multor generatii si mai ales din cele povestite de profesorul Stoca Teodorescu, care a predat aici ani de-a randul.
Exteriorul – din cate imi amintesc – era impozant, frumos, dar sobru, ornamentat si edificiul nu putea fi luat drept altceva decat o mare si importanta scoala. Cladirea, al carei arhitect nu-l stim, era conceputa pe orizontala, o cornisa puternica marcand trecerea de la parter la etaj.
Erau doua aripi, egale si perfect asemanatoare, pornind usor oblic dintr-un corp central, in care era practicata si intrarea principala. Numeroasele ferestre mari, in chenare de stuc, cu ochiuri multe, a caror lemnarie, inchisa la culoare, contrasta cu albul peretilor, ritmau toate fatadele. Interiorul era foarte frumos finisat si bine compartimentat. Edificiul avea, la parter, un mare si elegant hol, care constituia pricipala legatura intre cele doua aripi si care, la nevoie, se putea transforma in sala de festivitati sau salon de dans. Avea 16 sali de clasa, cateva transformate in laborator, sali de muzica, sala de gimnastica. Salile de clasa deveneau, dupa-amiaza, sali de meditatie, fiecare eleva avand locul ei permanent.
Mobilierul era cel mai modern la vremea aceea. Cel putin in perioada interbelica, era compus din masute individuale, frumos lustruite, pe schelet metalic, fixate in paviment, cu pupitru sub fata mesei si scaune rabatabile si tapitate. O premiera in baza materiala a invatamantului ploiestean au fost dimensiunile diferite ale mobilierului din fiecare sala, potrivit varstei celor care il foloseau, fie niste copile de 7-10 ani, preadolescente de 11-14 ani, pana la domnisoare de 17-20 de ani. Astfel, fiecare colectiv de eleve schimba, in fiecare an, sala in care invata.
Internatul se gasea intr-o parte a etajului, izolata putin de restul cladirii, dar avand totusi legatura interioara cu acesta. Majoritatea elevelor fiind externe sau semi-interne, internatul nu avea decat zece dormitoare a cate trei sau patru paturi cu tot confortul si igiena posibile in epoca. Masa se servea – la pranz si semi internele – intr-o eleganta sufragerie la subsol. Asemenea conditii nu oferea nicio alta scoala din oras, si directoarele se laudau cu ele in orice anunt publicitar, in orice prospect promotional.
Este adevarat ca se plateau taxe mari, cu mult mai ridicate decat la toate celelalte scoli din oras. Dar si aceasta atragea fetele si pe parintii lor, tocmai taxele pastrau caracterul “elitist“ al scolii si dadeau posibilitate familiilor sa se laude cu “sacrificiile” pe care le fac pentru educatia copilelor lor.
O alta miscare foarte inteligenta care a promovat pensionul a fost numele. Inca de cand a preluat scoala i-au schimbat numele in “Noul Institut de Domnisoare“, dar aceasta nu era destul.
Directoarele au inceput diligentele pe langa curtea regala pentru a capata permisiunea reginei de a-i folosi numele. Pana la urma, se pare ca in urma unei vizite facute la Ploiesti, regina si-a dat acordul, mai intai verbal, apoi scris, in octombrie 1906. Conducerea scolii s-a grabit sa trambiteze aceasta victorie. Inca din august 1906, noua firma, anuntata si in presa era:”Regina Elisabeta. Institut de Domnisoare. Fost Noul Institut”. Mai tarziu, isi va simplifica denumirea in “Institutul Regina Elisabeta Ploiesti“ pe care o va purta mai bine de trei decenii, pana la incetarea activitatii.
Cum Regina Elisabeta, Carmen Sylva, era foarte apreciata si iubita de ploiesteni si cum nu mai oferise numele ei niciunei alte institutii, faptul a avut un deosebit rol promotional.
Dar lucrul cel mai important, care a facut sa nu mai aiba niciun concurent, a fost reorganizarea ei. A fost un adevarat miracol ca domnisoarele Constantinescu, dupa indelungate interventii si nu stim cu ce puternic sprijin, au reusit sa obtina, de la Ministerul Instructiunii Publice, reorganizarea functionarii cu Ordinul nr. 7912 din august 1906. Prin acest ordin, se acorda Institutului “Regina Elisabeta“ drept de publicitate nu numai pentru cursul primar, dar si pentru intreg ciclul liceal de opt clase. Ba, mai mult, se aproba si infiintarea unei scoli frobeliene (gradinita).
Succesul era cu atat mai mare cu cat asemenea scoli erau foarte putine in tara, cateva in Bucuresti (Notre Dame, Pitar Mosi, Choisi Mangaru), apoi la Iasi, Galati (Notre Dame de Sion), Craiova (Madona Dudu). Acestea fusesera cerute, la vremea lor, de corpul diplomatic acreditat la Bucuresti, dar si de specialisti, bancheri, oameni de afaceri straini care traiau in Romania si care voiau ca odraslele lor sa invete carte in limba materna sau intr-o limba occidentala. De aici, presiunile erau indreptate spre Ministerul Instructiunii Publice.
Paul D. POPESCU
