Toate structurile scolare particulare despre care am vorbit pana acum au rezistat pana pe la 1906-1907, dupa care si-au restrans activitatea rapid si, apoi, au disparut, concurate puternic de o institutie similara, cu a carei evocare vom incheia acest serial.
Este vorba despre „Institutul de fete”, infiintat in 1886 si care a vietuit, la fel cu celelalte, timp de peste un deceniu. La un an de la infiintare, publica o instiintare in ziarul „Democratul” din 6 septembrie 1887, sub firma „Noul Institut de Domnisoare”. Adresa pe care o oferea era undeva, pe strada Targsor nr.14, adresa imposibil de localizat astazi. Cei interesati erau anuntati ca „inscrierile se fac pana la 15 septembrie, cand se va incepe si cursul regulat”. Noutatea era ca „din acest an” (1887-1888), scoala infiintase, pe langa cursul primar, si doua „clase superioare” – probabil clasele I si a doua secundare. Pentru acestea nu se obtinuse „drept de publicitate”, ele fiind doar un mijloc de a spori cultura generala, artistica si mondena a fetelor. Institutul a functionat astfel, mai bine de un deceniu, cu o frecventa destul de redusa, neputand sa-si pastreze in toti anii „clasele superioare”. Apoi, in preajma anului 1900, s-a produs o schimbare radicala, care a promovat scoala in fruntea celorlalte similare, pe care avea sa le concureze drastic provocandu-le, treptat, decaderea si desfiintarea.
Ce, sau mai bine zis cine, a determinat aceasta schimbare? Raspunsul este usor de dat: domnisoarele Constantinescu, dar este mult mai greu de vorbit despre inceputul biografiei acestor doua personaje. Erau, in mod cert, doua surori si semanau foarte mult intre ele, dar nu stim daca erau gemene (mai degraba nu). Ce mai putem spune despre ele ? Probabil ca erau nascute in deceniul al VIII-lea al secolului al XIX-lea si, desigur, erau ploiestence si proveneau dintr-o familie
instarita. Aveau studii secundare complete, facute fie la Scoala Centrala din Bucuresti, fie la unul dintre pensioanele renumite ale Capitalei. Studiile superioare le-au facut in Franta; nu credem ca le-au terminat si nici nu stim ce facultate au urmat, oricum ceva pregatire pedagogica aveau in mod sigur. La acestea au adaugat cunoasterea la perfectie a francezei si germanei, o serioasa cultura generala, o moralitate desavarsita, o impletire fireasca de exigenta, fermitate, cu maniere elegante si placute, dar naturale si neafectate.
Inca de foarte tinere, Maria si Ecaterina Constantinescu aveau o deosebita prestanta, impuneau incredere si respect si stiau sa exploateze, discret, aceste sentimente. Aveau, de asemenea, o deosebita capacitate organizatorica si manageriala. Cele doua surori au fost de la inceput si pana la sfarsit atat de apropiate si au colaborat atat de strans, incat este greu si chiar imposibil sa le caracterizam pe fiecare in parte. Credem ca se completau reciproc si, de aceea, au lucrat atat de armonios decenii intregi si lucrurile au mers atat de bine. De cele mai multe ori, semnau impreuna, ca directoare, chiar adrese si raspunsuri oficiale, iar materialele cu caracter promotional, intotdeauna. Ce mai putem spune despre ele ? In primul rand, nu proveneau dintr-o familie oarecare, ci, asa cum am mai spus, dintr-una bogata si cu multe relatii in „lumea buna”, nu numai din Ploiesti, dar si din Capitala.
Incercam o speculatie, fara sa avem vreo baza documentara ori macar vreo marturie. Numele acesta, Constantinescu– de altfel destul de raspandit in Ploiesti – ne-ar putea sugera o oarecare inrudire cu familia intemeietorului Spitalului de pe Buna Vestire. Mai ales ca, locul pe care ele isi vor cladi pensionul, facuse parte din vastele terenuri pe care le stapanise aceasta familie si pe care isi ridicasera locuinte, marele spital Gheorghe si Ana Constantinescu, mica maternitate etc. Daca, intr-adevar, era vorba de o rudenie, atunci cei peste 1.500 mp ar putea fi o donatie a acesteia pentru un scop asa de frumos. Chiar daca aceasta ipoteza este falsa, surorile Constantinescu au avut o suma mare la dispozitie atunci cand au pornit „afacerea lor” si au fost totdeauna extrem de chibzuite. Nu stiu daca au mostenit de la parinti sau rude institutul sau l-au cumparat de la o proprietara, care se saturase sa-l mai tina. Oricum, dupa ce au devenit proprietare- directoare si-au facut un plan foarte precis si inspirat pentru ceea ce aveau sa intreprinda.
In primul rand, le trebuia o buna baza materiala care sa le apartina in proprietate. Sigur, si alte pensioane mai anuntau ca functioneaza in „localul propriu”, dar era vorba de o locuinta ceva mai mare, mai incapatoare, recompartimentata, adeseori chiar de doua cladiri in aceeasi curte, in care fusesera improvizate sali de studiu, dormitoare, sufragerie, cancelarie.
Maria si Ecaterina Constantinescu doreau cu totul altceva. Ele voiau un edificiu cu adevarat scolar, care sa rivalizeze si chiar sa intreaca toate cladirile scolilor publice din oras, ca aspect, ca marime a spatiului de invatamant, din punct de vedere al confortului, al mobilierului si al celorlalte dotari. Am vazut ca ajunsesera sa detina locul vast de pe strada Diligentei, inclusiv cladirea veche, care incepuse sa se degradeze a fostei poste.
Paul D.POPESCU
