* Interviu cu scenograful Stefan Caragiu, nepotul actorului Toma Caragiu
– Cum apreciati organizarea, la Ploiesti, a primului Festival de teatru care poarta numele inegalabilului actor Toma Caragiu, care a fost unchiul dumneavoastra ?
– Propunerea a fost minunata, nu ne-am asteptat sa se organizeze un asemenea festival, mai ales unul care sa poarte numele lui Toma. Am aflat de la domnul Lucian Sabados ca avea in intentie, acum un an, sa organizeze evenimentul. Dupa ce a depasit momentele legate de asigurarea finantarii si a primit aprobarile necesare, am fost bucurosi (membrii familiei Caragiu -n.n) cand ne-a anuntat ca va avea loc prima editie a festivalului. Speram ca acesta va avea o viata cat mai lunga.
– De cand colaborati cu teatrul ploiestean ?
– Am o colaborare foarte frumoasa cu teatrul din Ploiesti. Am fost angajat al acestei institutii din anul 2000 pana in anul 2006, iar aceea a fost perioada mea de maturizare in teatru. Am avut niste colaborari foarte frumoase, cu regizori foarte buni. Am colaborat cu Radu Afrim, care nu era nici el consacrat in acea vreme, pentru doua spectacole. Cu unul dintre ele – „Plastilina” – el a luat premiul UNITER pentru regie. Am mai lucrat cu Alexandru Dabija, cu Alice Barb. A fost o perioada fructuoasa pentru mine. M-am format aici, am pus in practica tot ceea ce invatasem in anii studentiei. La Ploiesti, toata lumea m-a primit cu bratele deschise si mi-a fost mai usor deoarece in teatrele din Bucuresti este mai greu sa patrunzi, cel putin cand esti la inceput. Am primit invitatia domnului director Lucian Sabados si am onorat-o. Dupa 2006, am ramas colaborator al institutiei. Mai lucrez o data la doi-trei ani, la un spectacol, in Ploiesti. M-am transferat, ca scenograf, la Teatrul „Nottara” din Bucuresti si sunt si profesor la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica, la Catedra de Scenografie. Am optat sa fiu, intr-un fel, mai aproape de casa.
– Ce proiecte aveti, in aceasta stagiune, cu teatrul ploiestean ?
– Pentru aceasta stagiune, am realizat scenografia spectacolului „A fi sau a nu fi”, in regia lui Vlad Massaci, care a avut deja premiera.
– Nu v-a atras niciodata actoria ?
– Am cochetat cu ea. In timpul liceului m-am pregatit sa dau la actorie. Am facut pregatire cu regretatul actor Petre Gheorghiu, dar in ultimul moment m-am razgandit. Mi‑am dat seama ca nu sunt facut pentru actorie. Mi se pare dificila. Eu ma pregateam, oricum, si pentru scenografie, si am optat pentru partea din spatele scenei.
– De ce va fascineaza domeniul scenografiei ?
– Exista o atractie de foarte mult timp intre mine si scenografie. Mi-a placut foarte mult, de mic, sa creez spatii, sa reinventez spatii, sa adaptez spatii. Chiar din liceu – Liceul de Arta „Nicolae Tonitza” – am optat pentru sectia de Scenografie si am avut norocul sa am ca profesor pe regretatul Mihai Madescu, un mare scenograf al Teatrului „Bulandra”. El mi-a spus: „Daca imi ceri mie parerea, nu fa actorie, continua drumul in domeniul scenografiei, fiindca e mai bine asa”. Si a avut dreptate.
– Care a fost cea mai mare provocare profesionala a dumneavoastra ?
– Au existat mai multe provocari, de-a lungul vremii: cand am lucrat la Opera, cand am lucrat in televiziune. In teatru am avut momente dificile, mai ales din punct de vedere tehnic. Un exemplu recent l-a reprezentat spectacolul de la Teatrul National Bucuresti „S-a sfarsit cum a inceput”, in regia lui Horatiu Malaiele. Acesta are un decor care se descompune. Pe
parcursul timpului, fiecare element din decor devine personaj. La finalul spectacolului, casa respectiva se prabuseste cu totul. Mobilierul participa la actiunile personajelor. De exemplu, un dulap se prabuseste peste actori, in mod controlat, un dulap se deschide si din el se revarsa 2000 de mere, farfuriile dintr-un raft cad in apa din chiuveta si stropesc actorul, actorii dispar pe horn, dupa care se prabusesc inapoi, pe scena.
• „Toma Caragiu ne zambea de pe scena si juca pentru noi”
– Toma Caragiu va indruma catre domeniul artistic ?
– Eram destul de mic in perioada respectiva. Aveam cam opt ani. El venea in vizita la noi si la parinti, noi locuind atunci cu parintii lui, in Bucuresti. Ma indruma spre partea artistica. Nu cred ca vedea lucrurile
altfel in ceea ce ma priveste. Imi amintesc faptul ca venea intotdeauna cu povesti de la filmari, de la spectacole. Povestea intamplari haioase. Am vazut si eu trei-patru spectacole, la „Bulandra”. Stateam in primul rand, cu fratele meu. El, in timpul spectacolului, venea in dreptul nostru, zambind, si juca pentru noi scena respectiva. Mai este un lucru pe care mama (sora actorului, Geta Caragiu – n.n. ) si-l aduce aminte. El spunea : „De asta mic o sa am eu grija, cand va creste”, referindu-se la mine. Probabil se referea la faptul ca voia sa ma indrume, in continuare, spre partea artistica.
– Cum era omul Toma Caragiu ?
– Acasa venea cu sufletul deschis. Era relaxat tot timpul, nu l-am vazut niciodata suparat. Vorbea cel mai mult cu mama lui, avea o relatie speciala cu ea. Avea un respect deosebit pentru parintii lui si pentru intreaga familie. Se simtea ca ii facea placere sa vina in familie. In pauzele dintre filmari, fugea spre casa, iar familia era ca un refugiu pentru el.
Ana-Maria MAXIM
