Continuam prezentarea traseului “Drumul Vinului”, ce strabate podgorii renumite ale Prahovei si include popasuri la conace, curti domnesti si manastiri.
Proiectul – inclus in Axa prioritara 5 – Dezvoltarea durabila si promovarea turismului – isi propune sa promoveze specificul vitivinicol al judetului Prahova, a cadrului natural de valoare si a patrimoniului istoric si cultural specific localitatilor de pe itinerariul tematic al “Drumului Vinului”, pentru a spori gradul de vizibilitate si atractivitate al acestora in randul turistilor.
Ceptura
Este o localitate situata in zona colinara „Dealu Mare”. Cel mai vechi monument istoric din localitate este Crucea de piatra din curtea bisericii din Ceptura de Jos, ridicata in 1692. In afara acestui monument, in comuna mai sunt doua cruci declarate monumente istorice: Crucea din piatra calcaroasa din satul Ceptura de Sus ridicata pe un deal in secolul al XVIII-lea. Cealalta cruce se afla in partea de sud-vest a satului Ceptura de Jos si a fost ridicata in 1834. In Ceptura de Jos, biserica cu hramul „Intrarea in biserica” are o istorie demna de luat in seama. Initial a fost un schit cu hramul „Sf. Treime”, construit inainte de 1656 de slugerul Preda, fiul comisului Buzinca. Dupa ruinarea acestuia, jupan Iorga cupetul a ridicat un alt lacas caruia i-a pus hramul „Intrarea in biserica”, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea. In patrimoniul bisericii se pastreaza o Biblie, in limba latina, tiparita la Lipsca in 1697 (3018 pagini, hartie, legatura in pergament, neinventariata). In Ceptura de Jos mai sunt si ruinele bisericii „Adormirea” – Valea Gardului, construita in perioada 1710 – 1715. O alta biserica, „Sf. Imparati” din Ceptura de Sus a fost construita in 1835 de postelnicul Parvu Dragulanescu. In comuna mai este o fantana, realizata in prima jumatate a secolului al XIX-lea, de mare adancime, precum si trei monumente ale eroilor: Monumentul eroilor neamului, ridicat in 1935; Troita din punctul „La Soimescu”, ridicata in perioada interbelica; Monumentul eroilor din satul Rotari edificat dupa Primul Razboi Mondial.
Vadu Sapat
Biserica “Cuvioasa Parascheva” din catunul Ghinoaica a fost construita dupa cum reiese din inscriptia: “Leat 1804 Mai 1: aceasta Sfanta si Dumnezeiasca Biserica unde se cinsteste hramul Cuvioasa Parascheva , Sfantul Nicolae si Inaltarea Domnului IIsus Hristos din temelie este zidita si infrumusetata precum se vede de robul lui Dumnezeu dumnealui Ghinea Speteanu Bivu Velu Ceausu Ageicu”.
Biserica e construita din zid gros de caramida de un metru. Are si pridvor inchis cu coloane rotunde si geamlac in giurgiuvele de fier. E acoperita cu tabla plumbuita, initial fiind cu sindrila.
Are doua turle hexagonale, in cea din fata se afla clopotul procurat in locul celor doua luate de nemti la Primul Razboi Mondial.
Pictura este in fresca executata bine de pictori necunoscuti si se afla in stare de deteriorare.
In biserica se afla mormantul ctitorului Ghinea Speteanu, iar in partea stanga langa Biserica e inmormantata sotia sa Parascheva si un nepot din neamul Spetenilor avand o Cruce masiva de piatra.
In curtea bisericii de jur imprejur au fost chilii unde locuiau vaduve sarace intretinute din fondurile ctitoriei; cu timpul a ramas doar fosta locuinta a ctitorilor in care a functionat scoala primara din 1813 pana la reforma invatamantului cu invatator platit de Ministerul Cultelor din fondul ctitoriei din parohie. Ea a fost demolata si in 1995 s-a ridicat casa parohiala a Parohiei Marasasca. Printre slujitorii Bisericii merita a fi amintiti preot Gheorghe Ion Popescu, care a fost invatator (1906-1946), si care a adus imbunatatiri si reparatii bisericii.
Biserica a fost reparata in 1935 atat la interior cat si la exterior, iar in anul 1949 a fost restaurata sub obladuirea Preotului Patrascu Teodor, prin grija Consiliului Parohial in urma cutremurului din 1940 punandu-i-se o centura de fier in exterior.
Actualmente este in stare avansata de deteriorare si necesita o consolidare si reabilitare capitala.
Fantanele-Siturile arheologice de la Budureasca
Situata la circa 13 km NV de orasul Mizil, pe teritoriul comunei Fantanele, cu aspect de amfiteatru, fortareata naturala a dealurilor subcarpatice, accesibila numai pe la sud, Valea Budureasca a concentrat pe circa 10 km2 31 de arheosituri cu 160 de niveluri de locuire, din paleoliticul superior pana in sec. VIII p.Ch. Cercetarile arheologice anuale, initiate in 1959 de arheologul Victor Teodorescu, au definit-o ca pe o veritabila Rezervatie Arheologica, esantion paleodemografic reprezentativ, ce ilustreaza continuitatea si stabilitatea activa multimilenara, unitatea culturala a comunitatilor umane care au populat-o, exploatat-o si umanizat-o.
Expozitia „Arheositurile din Valea Budureasca” ilustreaza relatia cronologica, evolutiva om-ambient geo-ecologic, decodifica modelele comportamentale umane, istoric determinate, conform reperelor vitale: habitat, activitati practice-productive, activitati simbolice. Cercetarea interventiilor antropice a relevat tipurile de ocupare si amenajare a terenului si valorificarea potentialului acestuia.
Promontoriile si terasele inalte cu pasuni si paduri dese au fost preferate in preistoric pentru asezari sezoniere sau de tip cenusar in epoca bronzului (Budureasca 1, 16, 19, 20, 30). Terasele inalte sau joase, largi si ascunse intre ravene, aproape de apa, au adapostit, incepand din Hallstatt, comunitatile stabile, conturate cultural, care au amenajat asezari cu locuinte de suprafata (Latène, daci liberi: Budureasca 2-18, 24-31) cu bordeie semiingropate, cu pietrare cu si fara treapta sau cuptor pentru paine (sec. IV-VII p.Ch.: Budureasca 3, 4, 5, 9), cu ateliere de bijutier (sec. V-VI p.Ch.: Budureasca 5, 31), cat si cu necropole de incineratie (sec. IV a.Ch. – I p.Ch.: Budureasca 1,4,5,7,22) sau de inhumatie (sec. II-III p.Ch.: Budureasca 15A; medievale: Budureasca 6,23, 25).
Sub aspectul activitatilor practice-productive comunitatile umane din Valea Budureasca evolueaza conform criteriilor istorice general valabile privind ocupatiile, exploatarea mediului, mediu tehnologic (viatehnologie, pirotehnologie) necesar productiei, individualizarea productiei aferent ocupatiilor, cu efecte asupra relatiilor intercomunitare (schimb), comunitare, regimului proprietatii, situatiei social-politice si aspectelor etno-culturale.
Specificarea locala se contureaza incepand din sec. IV p.Ch., cand in vale fiinteaza un puternic centru mestesugaresc in care productia deruleaza toate etapele: exploatarea la lumina zilei a minereurilor de fier (din lentile feruginoase aluvionar-sedimentare sau roci de neoformatiuni cu oxizi de fier), pregatirea minereului de fier (sfaramare, spalare, ardere in aer liber, Budureasca 9-halde), reducerea propriu-zisa (cuptoare pentru una sau mai multe sarje, Budureasca 3,4,5,9). Mestesugarii de la Budureasca turnau si prelucrau metale neferoase, folosind in atelierele de bijutier (Budureasca 5) instrumente adecvate, realizau podoabe prin excelenta romanice, prelucrau lemnul si piatra pentru constructii, lucrau osul si cornul, practicau olaritul de tehnica daco-romana, incercau practicarea policromiei (Budureasca 31). Materializarile suprastructurale (magico-religioase, artistice, rit si ritual) au un caracter simbolic si evolueaza de la constiinta propriei umanitati spre adancirea si nuantarea cunoasterii cat si spre reflectarea schimbarilor din viata comunitatii. Si in Valea Budureasca reprezentarile neolitice ale cultelor chtoniene sunt inlocuite in epoca bronzului de simbolurile conceptiei solare, cultelor uraniene, iar din Hallstatt tendinta de antromorfizare a fortelor naturii si fenomenelor social-politice genereaza simboluri noi: oul (regenerare), capete de lup, sarpe, vultur.
Grija pentru morti, amenajarile si ritualurile aferente incinerarii (epoca bronzului – ciste: Budureasca 4; Hallstatt – tumuli: Budureasca 4) reflecta o societate bine structurata.
In epoca migratiilor si a formarii poporului roman, pe fondul unei civilizatii agrare se dezvolta productia provinciala romana artizanala care imbinand traditii daco-romane, in forme si tehnici, cu elemente de reprezentare proprii migratorilor, influente spirituale romano-bizantine si sensuri noi provenite din doctrina crestina, cu simbolul principal semnul crucii.
Destinul crestinismului, dupa lungi persecutii, implinit in sec. IV p.Ch. (313 edictul de la Milano) capata pentru daco-romani valoarea unui factor de romanizare si stabilitate autohtona, fiind difuzat fara ordin sau interventie politica avand caracter latin. In sec. VIII p.Ch. centrul mestesugaresc se muta spre sud, la ses, unde la 12 aprilie 1635 este amintit satul medieval Budureasca, iar in 1778, 1792, 1793 documente externe si interne vorbesc despre poporul din Budureasca, ot sud Saac.
