Furati de vartejurile vremii, confiscati cu totul de evenimentul gafait si obositor al politicii, uitam, ca pe o papornita in gara, viata la care avem dreptul, cea pe care o traim si n-o mai traim. Neglijam – de ce oare? – candoarea intamplarilor simple, uitam ziua de nastere a celor dragi, inspaimantati de perspectivele global sumbre si national sinistre, stam pironiti cu ochii in televizorul care ar putea anunta sfarsitul lumii. Fireste, multe dintre aceste lucruri mi se potrivesc mie, iar
altora – deloc. Cer iertare pentru utilizarea frauduloasa a pluralului. Nu noi, ci eu vreau sa stiu musai ce-a mai clocit Guvernul, ce ne mai coace Basescu, ce vraji a mai invartit Udrea. Dar chiar nu pot trai si eu, macar o zi, cu mintea nepopulata si nepoluata de monstri? Miercuri am decis sa traiesc liber de politica. Am omorat radioul din masina, am inchis, acasa, televizoarele care ma pandesc, unul dintre ferestrele odaii de dormit, altul de pe terasa unde-mi sorb matinal cafeaua. N-am televizor in poiata gainilor si nici in magazia de furaje. Unii, aflu, au. Si-au montat televizor chiar si-n cavou sa afle, fara intermediari de pe cealalta lume, cand va fi reales, pe viata, Basescu si cum va transmite sceptrul dinastiei pirateresti ebelor si ioanelor care-i poarta numele de familie si obisnuinta, facuta blazon, a inculturii. Gata. Rasuflu usurat. Doar telefonul de care nu ma despart decat rar ma mai poate tine in priza lumii. In rest, evenimentele, cate or fi, ale vietii simple, cele libere de zbiltul politic, cele vaccinate la ingerinte.
M-a sunat fiu-meu Arin, avocat si tata a doi copii izbutiti, Alexandra si Alexandru. Tu stii ca azi e ziua lui nea Valerica? Implineste 80 de ani! L-ai felicitat? Raman nauc. Cum 80 de ani? Nea Valerica (copiii mei cei mari, Alis si Arin, au copilarit, la Valcea unde eram ziarist si la Bucuresti, intalnindu-l adesea la noi in casa pe reputatul critic si istoric literar, pe care-l alintam astfel) nu putea fi decat Valeriu Rapeanu. L-am sunat. De ce pacaliti poporul? – intreb eu pus pe sotii. La 50 de ani va dati de 80! Si-i spun bancul cu cocosul care, dupa ce executase toate gainile din curte, cazuse aproape mort langa un gard. Ce ai? – l-a intrebat ingrijorata o surata din batatura. Taci, zice soptit cocosul, aratandu-i din ochi o cioara de pe gard. N-am nimic, ma dau ranit ca s-o prind si s-o aranjez si pe asta! Rade. Nu fiindca, Doamne fereste, domnul Rapeanu ar fi fost vreun crai, dar la 80 de ani da bine o gluma din asta. Oricum, la multi ani si mergem inainte! Carturarul Rapeanu, unde mi-am editat cele mai multe volume de poezie, pe cand era director al Editurii Eminescu, a fost – din pacate fara sa-l urmez – un exemplu de disciplina, riguroasa pana la micron, a vietii. Eram la Sangeru, la o lansare de carte, tinea o conferinta la Suceava, ei bine, dupa masa de pranz, mereu la ora fixa, cerea un pat si o odaie unde dormea dus fix doua ore. Si apoi, proaspat, o lua de la cap. Eu nu dorm de cand ma stiu, nici macar noaptea si, cu atat mai putin, n-am ajuns la astfel de performante ale vietii riguroase. Nea Valerica, pe care l-am intalnit nu de mult, scrie, ca la 30 de ani, tine rubrici permanente, colaboreaza cu televiziuni si preda cursuri studentilor. E drept, vertical, verde, merge pe jos mult fiindca n-a avut niciodata carnet de sofer si, ca atare, nici masina personala. N-am terminat bine discutia si m-a sunat Mitica (Dumitru Carstea) prieten vechi si patron al ziarului Prahova. E si socrul “mogulului” Sebastian Ghita, cel cu Realitatea, Asesoft, si altele. Mitica s-a tras spre un fel de pensie, pe aici, printr-un sat prahovean, dar cand te astepti mai putin dai de el la Ploiesti. N-are nici el astampar. Tu trebuie sa-l ai, zice, da-mi si mie numarul de telefon al domnului Rapeanu. Ia-ma usurel, Mitica, zic eu. Am numarul, dar nu stiu cum sa manevrez dracia asta sa dau de el si sa ti-l zic. Inchid, caut un pix care-mi lipseste etern, scrijelesc cu un creion bont numarul lui Rapeanu si il transmit prietenului de la Ploiesti. Iata, o buna bucata de vreme traita in afara blestemului politic.
Sub seara m-a sunat Daniela Bartos (ce-am mai tocat-o pe femeia asta cat timp a fost ministru pesedist!). Vii la Bucuresti, de ziua mea? Daniela cu care m-am imprietenit dupa ce n-a mai fost decat doctor, sefa a unei mari sectii din Spitalul Floreasca, e saritoare, ajuta pe toata lumea, isi petrece viata in spital si cu studentii. Cand scapa, se ocupa de Tudor si Ana, nepotii ei de la fiica-sa Cristina. Eu, zic, nu ma prea omor sa-mi serbez ziua de nastere. Eu, da, zice Daniela Bartos. Imi arata ca am mai imbatranit un an! – imi continui eu ideea! Si ce-i cu asta? – ma taie doctorita. Pentru mine inseamna bucuria ca am mai apucat un crampei de viata. Filosofii diverse.
Ziua curge cu telefoane civile, fara atingere vreau sa zic cu marile preocupari globale si nationale, se scurge cu indeletniciri de sorginte bucolica si mirosuri de toamna. Soarele s-a uitat un pic mai bland, cu taisul razelor inmuiat, printre frunzele nucului de langa fantana. Lunia, vitica mea (asa a botezat-o Ana Luciana, cu o imaginatie lingvistica debordanta la cei trei ani si jumatate ai ei, fiindca animalutul s-a nascut luni), alearga printre pietrele muzeului pe care-l cladesc si care se imbogateste de la o zi la alta. Vecinii bat nucii de parca ar bate stele, iar pe rogojina secetoasa a pamantului cad nacele cosmice care pitesc inauntru uleiuri si arome.
Lucian AVRAMESCU
