N-am urmarit, pe 11 septembrie 2011, zi de vara tarzie in Bucuresti, nimerita duminica, niciun reportaj, niciun comentariu, niciun documentar privind deceniul scurs de la nenorocirea petrecuta la New York si prin imprejurimi in acea toamna hada, scarboasa si insangerata. E, mi-am zis atunci, sfarsitul lumii. Cum sa nu fie sfarsitul lumii? Cea mai puternica tara, cea mai de neinvins armata, cea mai democratica increngatura, de rase si iluzii, umana, sa fie lovita letal in chiar inima ei? Nu se poate! S-a putut. Ura este mai tare decat bomba atomica, fanatismul religios este infinit mai detonant decat rachetele care-si urmaresc, la mii de kilometri distanta, tinta. Un individ, un singur individ, autoreglat in electronica sau mecanica distrugerii cu orice pret a adversarului, e mai tare ca orice stiinta a razboiului. Omul bomba, omul racheta, omul kamikaze, exersat de japonezi in al Doilea Razboi Mondial si devenit azi model invincibil de arma nimicitoare, poate deveni, daca nu chiar a devenit, reteta sfarsitului lumii. Unul dintre cei 19 sinucigasi asasini care au omorat trei mii de americani (americanii aceia erau si italieni si francezi si portoricani si cativa romani, dar ce importanta are?) era fiu de doctori, stia limbi straine, iar la cei sub treizeci de ani ai sai nu visa sa-si cladeasca o familie, nu tintea performante in profesia aleasa (avocat parca), ci se pregatea, chiar in tara in care se nascuse si care-l obladuise, sa comita o crima incredibila si inimaginabila. Primul care-a fost ucis era el insusi. Dumnezeule mare care te poti chema si Allah, fiindca cerul e unul singur iar in cer te putem striga, fara sa te suparam, cu orice nume, cum de ingadui fapturii pe care ai plamadit-o din lutul gandirii si iubirii tale sa faca astfel de netrebnicii? La un an sau doi de la transformarea Gemenilor intr-un crematoriu in care au ars, sub ochii lumii ingrozite, mii de vieti, stateam lipit de gardul din plasa de sarma de la Ground Zero. Era o zi de weekend, dimineata nu scosese lumea pe strazi, iar eu si un coleg jurnalist stateam cu nasurile lipite de acel gard si ne uitam nu atat la groapa de dedesubt, ci in gol, masuram alchimia golului. Prin aer am auzit tipatul celor care, parjoliti, se aruncau de la etajul treizeci, sau de la etajul… si am fost cat pe ce sa urlu. Mi s-a parut ca am si facut-o si m-am rasucit speriat. In spate era o fata. Sunteti din Romania, mi-a zis ea, si va cheama Lucian Avramescu. Pe ea o chema Ana, mai apoi, sau chiar de atunci, Birchall, era din judetul meu, Prahova, si se afla la New York ca studenta sau cam asa ceva. M-a (ne-a, fiindca eram doi) condus pana la Gara Centrala din metropola cu aproape sau peste 20 de milioane de locuitori, eu intentionam sa revad Statuia Libertatii, colegul meu isi pusese in cap sa se plimbe pe deasupra metropolei cu un elicopter, costa 50 de dolari o tura, nu era mare branza, dar mie mi-e frica de la o vreme de inaltime, in Shanghai era sa lesin intr-un lift care suia pe peretele exterior al unei cladiri pana sus de tot iar geamul, perfect lustruit, te lasa sa crezi ca esti in aer, ne-am despartit, deci, colegul a luat-o spre aventura lui aeriana, eu spre Insula cu simbolurile de inceput ale Americii. La prima mea vizita in New York am umblat capiu pe strazi, ma uitam mereu in sus, fascinat de zgarie nori, iar exercitiul de gatlej m-a costat noaptea o intepeneala a cefei, neobisnuita cu o asemenea cazna. Atunci am fost tentat sa ma sui, cu un grup de turisti, pe Gemeni, stateai la coada la lift, dar am renuntat gandindu-ma ca la o asemenea inaltime ar putea sa se dea peste cap in mine toate cele. Nu m-am suit pe Gemeni. Gemenii, cu aproape trei mii de nevinovati, tinta celei mai criminale, simple si sofisticate actiuni teroriste, au coborat ei la pamant, iar dupa numai cativa ani i-am vazut jos, sub forma de moloz si cenusa, crematoriu pentru atatea vieti. Citesc, langa gardul de la Ground Zero, nume, nume, nume. Mii de identitati spulberate, topite, incinerate. Daca acest atentat nu se petrecea in inima Americii, viata curgea mai departe. Petrecandu-se aici si astfel, viata s-a oprit. Razboiul idiot al religiilor (domnilor asasini, Dumnezeu, oricum l-am numi, e singur, e unul singur in cer) pune capat civilizatiei pe pamant. Acum niste ani, in Cairo, unde insoteam ca ziarist o delegatie parlamentara din Romania, am fost martorul unor inspaimantatoare iesiri antisemite in cadrul unui dialog de alesi din ambele tari. Mubarak tinea inca sub control lucrurile. Am privit, ingrozit, cum sub anemica opozitie a armatei, zilele trecute grupuri de civili musulmani distrugeau Ambasada Israelului. Atacatorii semanau cu parlamentarii aia egipteni pe care i-am ascultat eu cu ani in urma. Israelul e o fasie de pamant, traversabila, pana la Mediterana, in sapte minute de o divizie de tancuri arabe. Era argumentul cu care Bibi Netanyahu, cu care am realizat un interviu in tineretea mea, cand inca nu era premier, intr-un bar din Tel Aviv, justifica nevoia unei zone de securitate. Ce zona de securitate? Ce zona de securitate sa faci in cer, la New York? Cum sa-l controlezi pe cel care are in mate si in creier, in materia complicata si nedepistabila a fiintei sale, o mie de bombe atomice? Lumea a comemorat, a plans, a redesenat pentru luare aminte scenele din 11 septembrie 2001 de la New York, de la Washington, din campia aia cu pasageri revoltati care, autocondamnandu-se la moarte, au stopat o crima mai mare. Au trecut zece ani de la ceea ce eu am numit atunci, sfarsitul lumii. Poate ca am exagerat. Totul este insa posibil azi, inclusiv utilizarea, ceea ce ma ingrozeste, ca ultima sansa de autoaparare, a bombei de nimicire in masa. Sa dea Dumnezeu sau Allah sa nu fie asa!
Lucian AVRAMESCU
