Terapia cu ace
In ultimii ani, mai toata lumea vorbeste despre acupunctura.
Cine nu a auzit, daca nu chiar a profitat de micutele ace chinezesti? Cate dureri sau insomnii n-au fost ameliorate pentru mai multa vreme cu ajutorul unor banale intepaturi de ac, facute in anumite puncte de pe piele? Cati fumatori inveterati n-au abandonat pentru totdeauna “buruiana mortii” tot doar cu ajutorul catorva intepaturi de ac?
Acupunctura consta in inteparea anumitor puncte de pe piele, pentru mentinerea starii de sanatate, sau, in conceptia medicinii traditionale chineze, pentru echilibrarea energiilor.
Cu mii de ani in urma, chinezii credeau ca bolile sunt produse de spiritele rele care salasuiesc in corpul omului bolnav. Daca animalele salbatice, spuneau inteleptii vremii, pot fi alungate si chiar rapuse cu pietre, mai ales cu cele ascutite, de ce nu si spiritele rele care provoaca bolile? Si astfel, in baza acestei credinte, ei au inceput sa intepe pielea bolnavilor, mai intai cu pietre foarte ascutite, apoi cu aschii de bambus si oase de animale, iar mai tarziu cu ace confectionate din metale sau aliaje (fier, bronz, aur, argint).
Dupa ce chinezii au renuntat a mai crede in demoni au continuat totusi sa trateze bolnavii prin inteparea pielii deoarece constatasera ca, folosind aceasta metoda, usureaza unele suferinte, mai ales durerile.
Cel mai vechi tratat de medicina traditionala, Nei King, scris la indemnul imparatului Huan Ti (2797 – 2696 i. e. n.), cuprinde numeroase informatii despre practicile medicale ale vremii, inclusiv acupunctura.
Prima tara din Europa in care s-a practicat acupunctura a fost Franta, unde a patruns prin intermediul delegatiei trimisa in China de Ludovic al XIV-lea. Aici a fost redactat si primul tratat de acupunctura intr-o limba europeana, de catre abatele Harvieu (1671). Din Franta, acupunctura s-a raspandit, in secolele care au urmat, in toata Europa, apoi in America, unde si astazi este practicata de zeci de mii de medici.
In tara noastra se vorbeste pentru prima data despre acupunctura dupa anul 1930, primele informatii despre o astfel de practica medicala fiind comunicate de dr. N. Vatamanu. Acupunctura a fost recunoscuta oficial de Ministerul Sanatatii in 1958, cel dintai serviciu de specialitate luand fiinta, ceva mai tarziu, in cadrul Policlinicii Coltea din Bucuresti, sub conducerea profesorului N. N. Gheorghiu.
Foarte multa vreme, chinezii au incercat sa explice mecanismele acupuncturii facand apel la principiile filosofiei Tao, care considera Universul un tot format din materie si energie, stapanit de doua forte, Yin si Yang. Aceste forte sunt intr-o continua miscare, una urmand celeilalte, la infinit. Vechii chinezi mai spuneau ca omul (microcosmosul) este in armonie cu Universul (macrocosmosul). Se considera ca atunci cand legaturile dintre om si Univers erau perturbate, boala se producea, iar ruperea lor insemna moarte.
Medicina traditionala chineza spune ca prin corpul omului viu circula fara intrerupere mai multe feluri de energii care intretin activitatea tuturor organelor si apara organismul de orice agresiune. Aceste energii circula prin niste canale imaginare, denumite meridiane, prin analogie cu meridianele Pamantului. Fiecare meridian are legaturi directe cu un anumit organ, al carui nume il si poarta. Pe traseul meridianelor principale, al caror sediu se afla in piele, se gasesc punctele de acupunctura, pe care specialistii le stimuleaza cu diverse mijloace: ace de acupunctura, masaj, curenti speciali (electropunctura), caldura (moxibustie), injectare de vitamine, ser fiziologic, raze laser etc.
Din cele aproximativ 800 de puncte, cate se afla pe cele 12 perechi de meridiane principale si doua extraordinare, acupunctorii folosesc in mod frecvent in jur de 100. Punctele de acupunctura sunt localizate prin palpare, masuratori sau cu aparate electronice.
In conceptia medicinii traditionale, scurgerea armonioasa a energiilor prin meridiane inseamna sanatate, iar perturbarea ei, boala. Cauzele perturbarii scurgerii energiilor sunt numeroase: frigul, umiditatea, bucuria, spaima, tristetea, oboseala, alimente daunatoare, traumatisme, ereditatea etc.
Pentru precizarea diagnosticului, medicul traditionalist foloseste patru metode: interogatoriul (consta in intrebari cu privire la debutul bolii, evolutia simptomelor, stilul de viata, conditiile de munca si de locuit ale bolnavului); inspectia (examinarea bolnavului in intregime pentru descoperirea unor defecte fizice, colorarea pielii intr-un anumit fel, a unor tumori, ascultarea respiratiei); palparea pulsului, meridianelor si punctelor de acupunctura.
Celor care sustin ca acupunctura este o metoda sugestiva li se prezinta un argument ce nu mai poate fi contestat de nimeni: ea se practica cu succes in cazul oricarui bolnav si, mai mult, unele puncte de acupunctura coincid cu punctele de pe piele folosite de homeopati (numite Weih), cu punctele Valleix situate pe traseul nervului sciatic (utilizate de neurologi si reumatologi) si cu cele motorii ale muschilor (repere in neurologie) etc.
(Text preluat dupa Healthy)
