Balul (IV)
Sa ne oprim asupra unor lucruri comune tuturor balurilor, indiferent de momentul organizarii lor si de categoria sociala careia i se adresau. Trebuie sa observam ca nu toate au aparut odata si ca, in evolutia lor, ele s-au implementat mai intai la balurie „selecte” fiind copiate apoi, de multe ori denaturate, vulgarizate, din ce in ce mai jos.
In primul rand, era toaleta doamnelor si domnisoarelor. Femeile erau convinse, pe buna dreptate, ca balurile se organizeaza in primul rand pentru ele si se simteau datoare sa arate cat mai bine. La bal orice fata sau femeie “punea pe ea“ ce avea mai bun si asta in cazul in care nu avea posibilitatea sa-si faca “ceva“ special pentru bal.
Balurile aduceau venituri mari “marsandelor“, croitoreselor si modistelor, sezonul incepand pentru ele cu mult inainte. Se cumparau, din Ploiesti, din Bucuresti sau direct de la Paris, baloturi intregi de matasuri de tot felul, catifele, moaruri, atlazuri etc. In lumea “cea mai buna“ a orasului domnisoarele, mai ales debutantele, dar si doamnele, socoteau ca trebuiau sa aiba cate o rochie pentru fiecare bal la care participa. Cu cat se cobora mai jos se reduceau pretentiile, atat cantitativ cat si calitativ. Unele domnisoare si doamne trebuiau sa se multumeasca cu doua, trei rochii, altele cu una singura. Chiar si la balurile de mahala, fiecare fata tot avea o rochie noua in fiecare sezon, fie ea si cumparata “de-a gata“.
Fata de toaletele lor de bal, doamnele si domnisoarele manifestau o serie de exigente, se zbateau pentru realizarea lor cat mai completa, dar de multe ori trebuiau sa se multumeasca cu mai putin decat doreau sau unele chiar cu aproape nimic. Prima era calitatea, finetea materialelor. In al doilea rand era croiala rochiei si modul cum era lucrata astfel incat sa “vina ca turnata“ si in acelasi timp sa fie in pas cu moda. Era o adevarata batalie pe revistele de moda straine, croitoresele cele mai talentate erau „sechestrate” in doua-trei case, iar unele familii aduceau croitorese de la Bucuresti. In perioada interbelica au aparut si cateva case de moda (casa Hejenescu, de pilda) care vindeau si rochii elegante confectionate, dar executau si altele la comanda, tot pentru femei din “lumea buna“, dar din esalonul doi sau trei al acesteia. Mai era inca ceva, unicitatea toaletelor. Faptul ca la un bal ar fi aparut o alta persoana cu o rochie identica, fie ca materiale, fie ca imprimeu, fie ca „linie” (model), era considerat de orice femeie o adevarata catastrofa. De aici un intens spionaj monden. Aranjarea parului si a machiajului erau si ele probleme de rezolvat. Pana la primul razboi mondial problema aceasta se rezolva acasa; in familiile aristocratice exista cel putin o camerista foarte indemanatica si priceputa, deseori mostenind “meserie“ din mama in fiica. Cand, totusi, nu aveau asa ceva, aduceau din oras sau de la Bucuresti o profesionista, barbierii ploiesteni neavand nimic de-a face cu aceasta treaba. In perioada interbelica au aparut si la Ploiesti saloane de frizerie si coafura. Ele erau frecventate, mai ales cu aceste ocazii, de foarte multe doamne si domnisoare din “lumea buna“. In unele familii aristocrate profesionistii de aici erau chemati sa “aranjeze“ clientele chiar acasa la ele; in peste doua treimi din oras, femeile se “aranjau“ singure sau cu ajutorul unor rude.
In pregatirea pentru bal mai intrau si multe alte lucruri. Asa era lustruirea trasurilor sau cumpararea uneia noi, mai tarziu a automobilelor, curatarea bijuteriilor. Pentru “domni“ pregatirile erau mai simple. Toti cei din “lumea buna“ aveau un frac sau cel putin un smoching, care trebuiau reinnoite sau ajustate din cand in cand. Chiar si cei din “lumea mijlocie“ aveau un costum bun, inchis la culoare “de seara“ (de ocazie), cei mai putini instariti isi pregateau hainele cele mai bune pe care le aveau spalandu-le cu “ciuin“ sau cu benzina. Militarii aveau obligatoriu uniforme de parada.
Paul D.POPESCU
