Casa Socolescu (XXXVI)
Asa cum spuneam in episodul trecut, trebuie sa admitem deci, ca data a intemeierii bisericii Sfantul Pantelimon, anul 1819 – pe care il ofera si monografia lui Sevastos si pe care si-l insuseste si Socolescu. De altfel, si ieromonahul Petru Pavlov admite ca prima biserica “de caramida“ dateaza din 1819.
Nu stim cum se infatisa biserica aceasta, probabil destul de mica si nu foarte aratoasa. Desi in 1860 cunoscuse o reparatie serioasa, dupa aproape un secol de folosire, se deteriorase si ameninta chiar siguranta credinciosilor. Pe la 1910, preotul paroh Ene Dumitrescu a hotarat, impreuna cu epitropii si cu membrii consiliului parohial, ca este nevoie de un local nou, renuntandu-se la cel existent.
Hotarandu-se ca noua cladire sa se ridice pe locul celei vechi, nu a mai fost nevoie de alt teren, asa incat membrii comitetului de actiune au inceput sa umble dupa subsidii la diferite oficialitati, dupa donatii in tot orasul si in primul rand la enoriasi (cu cateva exceptii, oameni modesti sau chiar saraci), dupa aprobari si, bineinteles, dupa arhitect.
Arhitectul a fost gasit in persoana lui T.T. Socolescu care, in 1911, tocmai isi luase diploma, dar era bine cunoscut in oras datorita unor lucrari pe care le executase deja inainte si se bucurasera de succes. Nu stim prea multe despre constructia locasului, dar ne vom stradui sa le deducem.
Socolescu se putea socoti la debutul sau in arhitectura religioasa. Ne amintim ca doua proiecte de bisericute fusesera premiate si achizitionate de Casa Bisericii, dar acelea erau niste documentatii-tip de mici dimensiuni si autorul nu stia daca si in cate locuri fusesera folosite si unde anume; oricum nu vazuse niciuna executata. Aici era cu totul altceva.
De aceea, el s-a straduit sa conceapa si sa proiecteze o biserica in traditiile arhitecturii religioase ploiestene, dar de dimensiunile si cu prestanta unei catedrale. Planul cuprindea un naos foarte mare, cu absida terminala spre rasarit (cea a altarului) si cu doua abside laterale (“sanurile“), care-i dadeau forma unei cruci. Deasupra lui se ridica o turla inalta, terminata cu o cupola (pe care era pictat “Pantocratorul“) care domina hotarat intregul edificiu. Spre apus, naosul era continuat cu pronaosul de care era despartit doar printr-o mare arcada si deasupra caruia se ridicau doua turle, asemanatoare cu cea principala, dar mai mici si ca inaltime, si ca diametru. In sfarsit, venea o tinda mica, unde spatiul se ingusta, de fapt un vestibul spre intrarea bisericii. Din tinda, se deschideau doua usi, spre stanga, spre casa scarii, care urca in cafas si spre dreapta, intr-o incapere menita sa fie sau o cancelarie a parohiei, sau o camera mortuara.
Socolescu a gandit mult si exterioarele. A folosit traditia ploiesteana, cu vaste fatade albe, cu ornamente putine si discrete sub pazie, dar a adus si unele noutati. Astfel, a suprimat pridvorul, atat de obisnuit la celelalte locasuri, intrarea fiind practicata chiar in fatada principala, sub larga si inalta arcada angajata (cu icoana patronului bisericii in mijloc) ale carei capete coboara pe capitelurile a doua coloane.
Cand Socolescu a prezentat planurile, releveele, schitele viitorului edificiu, atat parohia si protoieria, cat si Arhiepiscopia Bucurestilor au fost entuziasmate, ca si autoritatile judetene si locale. Aceasta cu atat mai mult cu cat arhitectul, in nota de prezentare pe care obisnuia sa o depuna odata cu documentatia, sublinia importanta locului pe care urma sa se ridice biserica. Se gasea pe Calea Bucuresti, care era deja – si avea sa fie si mai mult – principala poarta de intrare in Ploiesti, locasul urmand sa-i sporeasca frumusetea si prestanta.
Cand insa au vazut devizul estimativ intocmit de Socolescu, atat directia tehnica de la judet, cat si cea de la primarie au declarat ca proiectul este imposibil de realizat din cauza costurilor. Enoriasii au umblat peste tot, promitand ca vor strange bani si nu s-au lasat pana nu au obtinut aprobarile necesare si promisiuni de subsidii.
Se mai ridica si o alta problema. Asa cum se profilau lucrarile, constructia avea sa dureze un timp indelungat, iar intre timp mahalaua nu putea ramane fara un locas de cult. Nu stim cine a gasit solutia, poate chiar arhitectul. Parohia detinea, chiar la sud, vecina cu biserica, o proprietate dobandita poate prin cumparare, dar mai repede ca donatie, folosita in acel moment drept locuinta parohiala. Era o cladire aproape noua, in stil “vagon“, destul de solida si incapatoare, care se prelungea cu o serie de camere mai mici, magazii etc.
Parintele Hristea Daniel (Popa Cristache, cum i se spunea, tatal viitorului profesor de muzica, mare compozitor si dirijor I. Cr. Danielescu), care isi cumparase mai demult case in Ploiesti, a fost dispus sa se mute. Cineva, poate chiar Socolescu, a transformat camerele din fata si “antreul“ dintre ele intr-o capela unde se puteau aduna pana la o suta de credinciosi. Restul camerelor, atenausele si curtea erau folosite ca dormitoare pentru muncitorii care nu locuiau in oras, ca remize pentru scule si depozite de materiale.
Paul D. POPESCU
