Casa Socolescu (XXVIII)
Urmand la catedra lui Pompilian, Socolescu a cautat sa-l egaleze pe acesta, daca nu sa-l intreaca, reusind pe deplin. Timp de aproape doua decenii a predat acest curs de “Teoria arhitecturii”, cu un succes deosebit. Era la curent si folosea tot ce aparea nou in aceasta disciplina si folosea informatia dobandita in costruirea prelegerilor sale, dar totul era trecut prin filtrul conceptiei sale, folosit cu discernamant pentru exemplificari negative, imbinat cu elemente din propria sa experienta si ajungand la concluzii proprii. Era un curs original, capabil sa dezvolte si cultura de specialitate a studentilor, dar si sa-i inarmeze cu solutii practice la problemele cu care aveau sa se confrunte.
Asa cum singur marturiseste, si-a conceput cursul ca un demers fara pretentia de a da totul, de a epuiza o tema atat de vasta, nici la nivelul acelui moment. Lectiile sale, sistematice, mereu imbogatite, le-a strans in doua volume pe care le-a donat bibliotecii Academiei de Arhitectura. A contribuit astfel substantial la formarea arhitectilor romani din perioada interbelica, fapt recunoscut unanim de acestia si care i-a conferit un deosebit prestigiu.
Din amintirile sale, reiese ca nu-l interesa numai cursul pe care-l tinea, ci intreaga activitate a Academiei de Arhitectura, calitatea unor profesori, a cursurilor lor, rezultatele obtinute. Avea numeroase critici si nu ne indoim ca a facut tot ce-i statea in putinta pentru imbunatatirea situatiei. Tot din amintirile lui, apare si interesul cu care urmarea activitatea arhitectilor vremii si a studentilor deveniti arhitecti, evaluand-o cu exigenta, dar si cu obiectivitate si corectitudine.
In afara de activitatea didactica, el a gasit si alte mijloace de a-si difuza cunostintele profesionale si rezultatele muncii sale de cercetare in domeniu. A fost membru in diferite jurii si comisii pentru atribuirea proiectarii unor edificii sau pentru premierea unor opere. A fost, de asemenea si un conferentiar cunoscut. In prelegerile tinute la cursurile de vara de la Valenii de Munte, la Universitatea populara de la Ploiesti, ca si in alte ocazii, a dezbatut teme de arhitectura si de arta populara, dintre care unele le-am amintit sau le vom aminti.
Fara indoiala ca una dintre cele mai importante cai de popularizare, de raspandire a cunostintelor si concluziilor sale asupra arhitecturii si arhitectilor, asupra propriei sale opere a fost scrisul care devenea uneori o adevarata pledoarie. Socolescu a fost un harnic si talentat condeier. Nicaieri nu-si lamurea mai bine ideile decat in fata unei foi de hartie, de aceea ne-a lasat o serie de lucrari valoroase care ne imbogatesc cunostintele, ne ajuta sa intelegem epoca pe care a traversat-o, problemele arhitecturii romanesti si pe el insusi.
Desigur, orice arhitect se impune, in primul rand prin contributia sa constructiva, prin edificiile pe care le imagineaza, le proiecteaza si care se realizeaza potrivit planurilor lui. Din acest punct de vedere, putem imparti creatia lui numai in doua etape; mai intai o perioada a debutului, a inceputurilor sale, care ar cuprinde deceniul de dinainte de primul razboi mondial, perioada pe care noi am si evocat-o destul de larg.
Cealalta perioada, cea de maturitate, de care ne vom ocupa acum, cuprinde cele doua decenii ale perioadei interbelice. Astfel, din cele 42 de lucrari pe care le-a considerat demne sa figureze pe lista oficiala a creatiei sale 36 au fost gandite si proiectate tocmai in aceasta perioada. Putem aprecia deci cariera lui ca extrem de productiva, inregistrand in medie aproape doua edificii pe an, mai ales daca tinem seama ca la unele constructii, el a fost si antreprenor, iar la cele mai multe a ajutat pe comanditar, recomandandu-i antreprenorul sau mesterii, furnizorii de materiale, intr-un cuvant supervizand lucrarea.
Dar nu a fost numai atat. In nota lui bibliografica de la inceputul “Amintirilor” sale sunt insirate premiile obtinute la concursurile publice. Amintim de ea, in primul rand pentru ca ne arata cat a fost de pretuit in epoca sa, de ceilalti specialisti si de marele public. In al doilea rand, vedem cate din lucrarile lui premiate nu au fost puse in opera din diferite motive (mai ales din lipsa banilor), desi el prezentase documentatia completa la care muncise intens cateva saptamani sau chiar luni (doar la unele putand sa se consoleze cu publicarea intr-o revista). Dar, si in afara de unele din lucrarile premiate, au fost documentatii ale lui, cateva chiar comandate, care nu au mai fost executate, din varii motive, dupa ce consumase si cu ele atata timp, energie si talent. Cateva dintre acestea au fost marturisite cu amaraciune chiar de el, altele le-am aflat din documente sau din marturiile unor mai varstnici.
In sfarsit, mai sunt cateva edificii pe care el nu le-a amintit, fie ca a uitat de ele, fie ca a voit sa le uite.
Paul POPESCU
