Smantanoaia (II)
Socotelile Mariutei s-au dovedit bune. La inceput, speriati de preturile mari, clientii obisnuiti ai carciumilor au ocolit birtul, dar, curand, oamenii mai instariti, bucurosi sa nu dea nas in nas cu „fitecine“, au inceput sa-l frecventeze tot mai des. Marele succes l-a constituit venirea aici a nemtilor, atrasi de tot ceea ce oferea birtul. Erau oameni asezati si cu bani destui, nu aveau pretentii sa li se dea pe datorie. Birtul a prosperat rapid sub conducerea Smantanoaiei, sotul transformandu-se intr-un subaltern al ei. In anul urmator, ea a mai construit inca un salon pentru birt si alaturi o sala de dans mare si frumoasa, cum nu mai era alta. Apoi s-a adaugat incaperea clubului, unde clientii veneau sa citeasca jurnalele si mai ales sa discute politica ori sa joace carti si ghiul. In sfarsit, ultimele realizari au fost gradina de vara si popicaria. Localul Smantanoaii era, de asemenea, cel mai elegant din oras. Pe langa finisarile interioare, clientii remarcau, placut impresionati, mobilierul modern si confortabil (scaunele tapisate), covoarele, parchetul din sala de dans, perdelele si draperiile de la ferestrele mari si mai ales candelabrele cu zeci de lumanari, ca si multimea oglinzilor de Venetia. Popicaria era si ea printre primele – daca nu prima – din oras si a ramas, pana la sfarsit, cea mai buna. Jgeabul principal era intocmit din “ blani si dulapi“ de brad, rindeluite si perfect netezite, era si un jgheab mai mic, de retur al bilelor, iar popicele erau lucrate la strung.
Un alt mare succes al Smantanoaiei, care a sporit atractativitatea localului a fost muzica. Asa cum stim, Iordache Smantana avea relatii foarte bune cu lautarii carora le luase apararea. De aceea, diferitele tarafuri lautaresti veneau des la birtul lui, unde erau lasate sa cante, fiind rasplatite de catre clienti. Iata insa ca, in 1837, Smantanoaia incheie un contract cu taraful lui Gheorghe Marin Cobzaru, cel mai vestit din tot orasul. Ea platea dijma Manastirii Margineni care era stapana lautarilor, platea si patenta stapanirii, le dadea si de mancare. In schimb, lautarii erau obligati sa cante in localul ei 21 zile in fiecare luna, ea fiind cea care alegea zilele si le stabilea orarul zilnic. Ea le platea si cinci taleri pe luna (la tot taraful) si oamenii erau incantati. In schimb, cand cineva vroia sa-i cheme sa cante la o nunta mai simandicoasa, ori la un botez sau onomastica, trebuia sa vina sa se inteleaga cu Smantanoaia, care lua un sfert din suma cuvenita, restul lasandu-l lautarilor.
Lautarii cantau ziua la birt si seara in sala de dans. In zilele cand ei erau plecati sa cante in alte parti, ea mai tocmea si alti lautari cunoscuti, ca vioristul Vasile Dragan sau muscalagiul Dumitrache Dobrin.
Din punct de vedere muzical, principala atractie a localului Smantanoaiei a constituit-o Dobre, fiul lui Gheorghe Marin Cobzaru, angajatul ei. Acesta inca din adolescenta, pregatit de tatal sau, canta ca viorist, in taraf, fiind foarte talentat. Faima si-a castigat-o insa mai ales in februarie 1859, cand, la prima vizita in Ploiesti a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Smantanoaia a imprumutat municipalitatii taraful pentru a canta in casa Nedelcovici, unde Voda era gazduit. Cuza a fost atat de incantat, incat a daruit tarafului 5 taleri – 3 lui Dobrica si 2 celorlalti lautari. Din acel moment, Gheorghe Marin i-a lasat fiului conducerea tarafului, iar ploiestenii spuneau:”Hai la Smantanoaia, sa-l ascultam pe Dobrica !” La ocazii deosebite, o angaja si pe Maria Telegeanca, cunoscuta solista vocala, chemata si la curtile de la Baicoi ale printesei Cleopatra Trubetkoi.
Paul D. POPESCU
