* Marginalii la Campionatele Nationale de Gimnastica Ritmica pentru Copii de la Ploiesti
In vremuri de criza si de zbucium national, cum sunt cele pe care tocmai le parcurgem, de confuzie si deruta, de disperare si revolta oarba, exista pericolul aplatizarii si al pierderii unor repere. Recent, am trait totusi sa vad cum niste copii pot sa infrunte sau, pur si simplu, sa ignore inertiile ori greutatile si sa creada, odata cu mentorii lor, in frumusetea si corectitudinea disputei sportive, a luptei pentru autodepasire, careia merita sa i te dedici.
Gratie pasiunii rafinate si a vointei unui om adevarat, ca si a grupului sau, Clubul Sportiv Municipal Ploiesti iese din nou in prim-plan, asumandu-si dificila raspundere de a fi gazda Campionatelor Nationale de Gimnastica Ritmica pentru Copii, astfel reconectand, mai ferm, orasul la circuitul major de interes pentru aceasta ramura sportiva. Ajuns aici, printr-un concurs de imprejurari, de cum am intrat in Sala Sporturilor „Leonard Doroftei” am inteles ca intreg spatiul ambiental era rezultatul migaloasei si atentei ravne a doamnei Liliana Baescu, coordonatoarea sectiei de gimnastica ritmica a clubului. N-o sa evit sa spun acest lucru, pentru ca este un aspect care nu poate fi ocolit sau subestimat. Nu-i scapase nimic: nici suprafata de joc, perfect modelata, nici repartizarea spatiilor adiacente, a cabinelor, ori amenajarea cadrului general, drapat cu bannere sugestive si innobilat cu vase mari, de flori ornamentale, sau inviorat, ici-colo, cu jocuri de baloane multicolore si panze alegorice care, ca niste mari cortine, separa terenul propriu-zis de cel de pregatire si de asteptare.
Ambianta generala era una sarbatoreasca, care frapa distinct, pulsand de glasul fetitelor-concurente si de sonoritatile unei muzici vii, dinamice. Proiectate pe un fundal dominant, privirile atente si, deopotriva, experte, ale membrelor comisiei de arbitraj, incordarea lor preocupanta sau destinderea, care se citeste usor pe chipul unora, adauga sensul definitor al unei competitii, in care bunul gust si-a dat intalnire cu eleganta si expresivitatea gestului, generand o sincronie a miscarii, marcata succesiv de reusitele micilor fluturasi de guma care traverseaza, aproape in zbor, arena de joc, de la un capat la altul, rasplatite scurt, din tribuna, de ropote de aplauze, si incheiate de vocea crainicului salii, asumata de aceeasi neobosita amfitrioana care anunta notele obtinute, iar apoi succesiunea in concurs a participantelor. Devotiunea si increderea in gandul frumos si bun al dedicarii au facut-o, cred, pe aceasta distinsa doamna, sa treaca de la teatru la gimnastica ritmica, gasind in aceasta forma de manifestare valente similare, ca si pulsul interior al unei vocatii revigorator-optimiste, pe care nu se sfieste s-o transmita grupului tinta, aflat sub indrumarea sa. Intrunirea ca atare, desfasurata in perioada 13 – 15 mai 2010, sub semnul impecabilului, a adunat, asadar, la start, cele mai puternice 12 centre de profil din tara si din Capitala, cu efective provenind de la cluburi scolare, universitare sau orasenesti, insumand peste 70 de participanti, gimnaste de categoria a IV-a (8-10 ani) si ansambluri pentru categoria “Mica Gimnasta” (6-8 ani), obiectivul principal fiind desemnarea campioanelor nationale pe echipe, ca si la individual si pe obiecte.
Rand pe rand, in spatiul de concurs s-au perindat aceste superbe mogaldete unduitoare, ca trestia. In ritmul muzicii, fiecare concurenta da senzatia ca a pregatit un adevarat spectacol-blitz, dansand si strunind, cu dibacie, obiectele insotitoare. Pret de 90 de secunde, privitorul este cucerit de aceasta energie clocotitoare, care se deseneaza cu reguli precise, in care corpul, bratele si picioarele, expresivitatea chipului, imprima cercului sau panglicii ori corzii acele traiectorii ce compun in aer forme geometrice, care imita, la randu-le, miscarea fascinanta a manuitorului. E un tumult in totul, dar si multa fantezie si stapanire de sine, concentrare maxima si degajare controlata. Incurajarile vocale, de nuanta onomatopeica, aplauzele si zborul de final catre concurentul din arena al unor jucarii din plus, marcandu-le varsta – iepurasi, catelusi, ursuleti sau elefantei – intregesc evolutiile, chiar si atunci cand mici greseli de executie crispeaza, pentru o clipa, expresia copilareasca, de bucurie, a protagonistului. Dezinvoltura si gratia, exuberanta si armonia, dorinta de a se autodepasi sunt, totusi, elemente care pigmenteaza pregnant aproape orice evolutie.
Descarcat astfel de grijile cotidiene, spectatorul, fie el si intamplator, cum s-a nimerit a fi eu insumi, ori mai putin pregatit pentru intelegerea detaliilor tehnice, va sti sa aleaga partea vizibila, de fascinanta uimire, care se declanseaza instantaneu, in fata neverosimilei condensari de forta si de gratie, de ritm si indemanare, cu care se incarca expresiv acesti copii minunati, dupa sute si mii de ore de pregatire, de rabdare si perseverenta, urmandu-si dascalii si antrenorii ca pe niste zei binevoitori si plini de iubire.
Pentru orice competitor conteaza, desigur, prezenta pe podium, adica rasplata muncii, a efortului si talentului lor, dar de buna-seama ca este importanta si, deopotriva, stimulativa, in spiritul olimpic, participarea, gandul ca data viitoare vor fi ei cei dintai. Exemplul acestor copii, al saltului lor inalt catre desavarsire, s-ar cuveni sa ne trezeasca din letargie si rutina, indemnandu-ne sa fim noi insine si sa traim ca niste oameni constienti ca fara lupta nicio victorie nu este posibila.
Nicolae Dumitrescu
