Casa Socolescu (XVII)
In sfarsit, nemaifiind nimic de facut, Socolescu a primit ordin de retragere in Moldova si, dupa trei zile nesfarsite, a sosit la Barlad unde era cantonat regimentul sau. In toate aceste saptamani, a luptat cu toate greutatile, cu toate spaimele, ca si miile de oameni care se tarau in dezordine, inghetati si neindrumati de nimeni. Aceste momente il vor marca intreaga viata.
Suferintele nu aveau sa se incheie aici. La cateva zile dupa ce a ajuns la regiment a primit ordin sa se prezinte la Iasi, la Directia Tehnica a Ministerului de Razboi. Directorul, inginerul Popescu, i-a dat insarcinarea sa construiasca barcamente (?) (probabil baracamente) pentru Divizia I, care era in refacere, cantonata la Ruginoasa si in comunele din jur. De la Iasi la Ruginoasa nu erau decat 60 de km, dar, dupa cum isi aminteste el, “din cauza dezorganizarii cailor ferate, drumul dura foarte mult timp, uneori cate o noapte intreaga si se calatorea intr-o inghesuiala ingrozitoare. Sedeam de multe ori zile intregi la o cabina mai sus de statie, ca sa astept formarea unui tren, ori de care ar fi fost, pentru a ma intoarce la Ruginoasa. Duceam o viata de caine pe care o puteam suporta numai gratie varstei si vointei tenace de-a mi face datoria, de a fi de folos tarii nenorocite”.
La toate acestea se adaugau lipsa de hrana, de incalzire, de igiena, inghesuiala, prezenta armatei rusesti care incepuse sa se descompuna, toate ducand si culminand cu epidemia de tifos exantematic. Revenim la amintirile lui Socolescu:”La divizia I-a (?), unde fusesem detasat, au murit nu mai putin de 6.000 ostasi de nu mai prididea cu ingropatul lor. Traiam vremuri de apocalipsa si ce vedeam imi amintea scene din infernul lui Dante, ilustrat de Gustave Doré. Intr-un sat din apropierea Ruginoasei murisera si militarii si satenii, de nu mai avea cine sa-i ingroape; ramasese satul pustiu”.
Socolescu a perceput, cu acuitate, aceasta perioada de catastrofa nationala si ca o pedeapsa pentru viciile si imoralitatea noastra, a claselor diriguitoare in special. Coplesit de durere, el ramane optimist totusi, spera in viitorul Romaniei, al unei Romanii Mari. Il consolau si-l incurajau cateva glasuri care continuau sa rasune, precum cele ale lui Delavreancea (care se va stinge curand) si Take Ionescu si mai ales, al lui Nicolae Iorga. Continua sa fie un cititor permanent al ziarului „Neamul Romanesc” pe care acesta il scotea acum la Iasi si care era difuzat atat pe front, cat si in spatele frontului.
In amintirile sale vorbeste si despre un alt ziar mobilizator si datator de sperante pe care il urmarea cu fidelitate. “Atunci generalul Prezan, dupa sugestia convingatoare a aghiotantului sau, capitanul Costel Petrescu, avocat din Ploiesti, a avut fericita idee de a aduna toti scriitorii aflatori in Moldova in jurul lui Mihail Sadoveanu, singurul care era ofiter mobilizat, dandu-le insarcinarea de a tipari ziarul “Romania” cu larga raspandire pe front ca si in restul tarii libere”. Din cele aparute aici, insereaza pasaje din articolele lui Octavian Goga sau Vlahuta (“Spre biruinta”), ca si din versurile semnate de G. Ranetti, C. Ardeleanu, Vasile Militaru.
Paralel cu descrierea activitatii sale, T.T. Socolescu nu uita sa noteze, cu satisfactie si nadejde, “zilele de mare glorie de la Marasesti, Marasti si Oituz”, dupa care se intoarce la “razboiul lui” din spatele frontului. A construit, tot in zona Ruginoasa, baracile pentru un centru de convalescenti si cuptoarele de deparazitare. Apoi a fost trimis la comandament la Tg.Neamt, pe langa un batalion de Vanatori de Munte, care trebuia sa construiasca, pe o inaltime, langa Cetatea Neamtului, o locuinta pentru printul mostenitor Carol, un mic “cuib de vulturi”. Urma sa fie un fel de domiciliu fortat, la care insa s-a renuntat, pentru ca nastrusnicul print reusise sa fuga si sa ia in casatorie pe Zizi Lambrino.
Dar vremurile s-au ingreunat din nou, armata rusa, devenita dintr-o aliata ineficienta o adevarata primejdie, se descompunea, bolsevizandu-se si ameninta sa destabilizeze statul nostru. Socolescu descria dezordinea si jafurile pe care le provoca si evoca momentul cand fusese luat “prizonier” de rusi si scapase numai datorita unui medic rus. Se opreste asupra starii de spirit generale, ca si asupra celei personale fata de armistitiul si de pacea de la Buftea–Bucuresti.
Paul D. POPESCU
