Saracie, criza, somaj – cam acestia sunt termenii in care se vorbeste despre viata multora dintre romani si nici prahovenii nu fac exceptie. Cum mai traiesc oamenii, fie ei de la sat sau de la oras, dar mai ales din ce? La aceste intrebari am incercat sa aflam raspuns, recent, intr-un raid prin cateva asezari ale Prahovei.
Daca este sa ne oprim, strict, la mediul rural, se poate spune ca efectele crizei se mai pot tempera. La sat nu e ca la oras, sa dai fuga la piata si sa-ti iei un kilogram de cartofi, o legatura de ceapa sau una de patrunjel. Se presupune ca le poti avea de la tine din gradina sau din culturile de pe camp. Cu o singura conditie, insa: sa poti si sa vrei sa-ti muncesti pamantul. Trecand cu masina prin sate din estul judetului, se poate vedea ca, fie de-o parte si de alta a drumului national, fie pe camp, in comparatie cu alti ani, acum, suprafatele de teren pe care inca n-au trecut tractorul sau sapa taranului parca sunt mai putine. Ce inseamna asta? Ca, la nevoie, tot munca pamantului te mai poate scapa din criza. Cat sa nu mori de foame! Cel putin asa ne-au declarat unii dintre prahovenii cu care am stat de vorba si pe care i-am intrebat din ce mai traiesc. Pe una dintre locuitoarele comunei Bucov am gasit-o pe camp, la sapa, punand, cuib cu cuib, fasole alba, langa brazdele frumos aliniate pe care pusese, deja, samanta de morcov si arpagic. Destul de tanara, dar vaduva, isi imparte ziua intre munca la patron – pe salariu mimim, si gospodarie, inclusiv la camp. Mainile si chipul tradau trezitul cu noaptea in cap si grijile – cat cuprinde. N-a dorit sa ne spuna cum o cheama, asa cum s-a ferit si de aparatul de fotografiat. De fapt, dintre cei cu care am stat de vorba, din diverse motive, au fost destui aceia care nu s-au lasat fotografiati, asa cum a fost cazul unei doamne din Bucov, care ne-a spus ca este cunoscuta si in comunele din jur pentru rasadurile produse in solar. Provenita dintr-o familie de gradinari din Pucheni, ne-a marturisit ca, la Bucov, ea a fost cea care a lansat asa-zisa “moda” a solarului. Cu aceasta activitate s-a ocupat mereu si din asta isi duce traiul. Ii place ceea ce face, iar asta s-a vazut dupa modul in care erau aliniate firele plapande de rosii, vinete, ardei, gogosari, castraveti. Ba, prin telefon, oferea si sfaturi acelora care i-au cumparat rasadul, subliniind ca ingrasamantul cel mai bun este cel natural, adica balegarul, atat cel vechi, cat si cel proaspat. Intreband-o, de exemplu, daca in cazul tomatelor, s-ar putea plange cineva ca nu sunt suta la suta romanesti, atat timp cat rasadul este cumparat dintr-un sat prahovean, aceasta ne-a spus ca, din pacate, desi semintele sunt cumparate de la un reprezentant roman, acestea sunt de provenienta straina. De altfel, persoanal, este de parere ca soiurile din Romania nu sunt rentabile.
Uitandu-te in dreapta si in stanga, la portile locuitorilor din Valea Calugareasca – unde pe un scaun stau legate cu sfoara, ca sa nu fie furate, sticle cu vin, ai zice ca acestia au o solutie sa pacaleasca saracia. Numai ca rar se intampla asta. Cel putin asa ne-a spus tanti Vasilica, pe care am gasit-o in poarta, stand pe un scaun, sprijinita intr-un bat. In fata casei, ca sa se poata vedea din drum, pe un alt scaun, erau doua sticle de o jumatate de litru, umplute cu vin, iar intr-o galetusa – un buchet cu lalele roz si liliac alb. Are aproape 80 de ani, e bolnava de tanara si traieste dintr-o pensie “amarata rau de tot”. A vrut sa fie fotografiata numai dupa ce i-am cumparat florile, contra pretului solicitat, de 2 lei. Pe chipul imbrobodit cu o basma inflorata, peste care razbea soarele prin frunzisul unui mar inflorit, abia atunci am zarit o unda de bucurie. A si spus de ce: cu banii primiti va avea asigurata painea pe doua zile.
In speranta ca din vanzarea produselor expuse in fata portii vor pune ban peste ban, unii dintre locuitorii din Valea Calugareasca si-au deschis firme, ca sa aiba acte-n regula pentru aceasta activitate. Este si cazul unei alte localnice cu care am stat de vorba si care, la randu-i, n-a vrut sa-si spuna numele si nici sa fie fotografiata. Dupa cum ne-a povestit, a fost nevoita sa-si deschida in fata casei un miniaprozar, dupa ce a ajuns somera. Inainte de asta, insa, cinci ani a muncit in Germania, ca menajera. Cu banii primiti si-a cumparat o casa batraneasca pe care a renovat-o. Daca are clienti? Cei care mai sunt in tranzit mai cumpara ! Insa, nu de multe ori arunca din marfa, pentru ca nu are cumparatori. Plus ca nici vinul nu se mai cauta.
Adevarul ca, pana la urma, pamantul ramane o alternativa in incercarea de a scapa de saracie, l-am constatat si la Albesti Paleologu. Localnica din imaginea de sus tocmai se intorcea de pe camp si a dorit sa fie imortalizata cu sapa-n spinare.
Nicoleta DUMITRESCU
