Ana Radovici Stere (III)
Anii aceia au insemnat pentru Ana o necontenita naveta intre Bucuresti si Bucov, in ambele locuri, formandu-si oameni credinciosi si de nadejde, pe care sa se bizuie. A facut-o cu placere pentru ca era intre cei doi poli ai vietii ei: familia si proprietatea, unde simtea ca “se realizeaza”. Dupa ce a mai crescut putin, fetita ei, Silvia, o insotea uneori in drumurile ei (impreuna cu guvernanta) si ramanea chiar, mai ales vara, la mosie.
Sotul ei insa rar parasea Bucurestii; doar cateva zile pe an isi permitea sa vina la Bucov sa se relaxeze si sa admire minunile pe care le facea acolo Aneta. El incepuse o adevarata cruciada impotriva tuberculozei. La spitalele Eforiei, ca sef de clinica la catedra de clinica medicala a Universitatii din Bucuresti (din 1899), ca membru in Consiliul sanitar superior – cel mai inalt for romanesc in domeniu – este neobosit. A fost fondatorul “Societatii pentru combaterea tuberculozei” pe care, practic, a condus-o pana la sfarsitul vietii sale, punand in serviciul ei energia sa nestavilita, talentul sau medical, relatiile sale politice si chiar sume mari de bani din fondurile proprii.
O alta vocatie a sa a fost politica. A trecut prin miscarea socialista si, impreuna cu toti “generosii” a intrat in Partidul National Liberal (1900) la chemarea lui Ionel Bratianu, pastrandu-si toate idealurile umaniste. In martie 1901 a fost ales deputat si reales la alegerile urmatoare, devenind in Parlament un fel de tribun al celor defavorizati. In tot acest timp, Aneta se ingrijeste sa nu-i lipseasca nimic acestui om mare si, in acelasi timp, este confidenta lui; ii asculta planurile si-l incurajeaza, ii asculta dezamagirile si-l consoleaza.
In 1907, indata dupa venirea la putere, guvernul liberal l-a numit prefect la Vaslui, unul dintre judetele cele mai agitate. Prin energia, tactul si omenia lui, a reusit sa potoleasca rascoala taranilor, fara niciun fel de varsare de sange. Ana a ramas la Bucov; stia ca nu are de ce sa se teama. Intr-adevar “taranii ei” nu numai ca nu s-au rasculat, dar chiar au asigurat-o ca daca cei din Harsa se vor indrepta spre Ploiesti, ii vor impiedica sa intre pe mosia ei. Traia permanent cu spaima pentru ceea ce i s-ar putea intampla sotului ei la Vaslui, unde i se interzisese sa se duca sa-l vada. Dupa patru luni, acesta s-a intors, slab, istovit si cu nervii la pamant. S-a intors nu pentru a se relaxa sau a se odihni, ci pentru a face parte din comisia care pregatea legislatia post 1907. Se lucra intens pentru ca reformele trebuiau realizate repede pentru a se linisti tara. El se zbuciuma pentru ca voia sa smulga cat mai multe avantaje pentru nenorocitii de tarani. Aceasta activitate extenuanta si care il obsedeaza s-a intins pe luni intregi, pana in toamna, cand proiectele de legi au fost terminate. Mai participa chiar la cateva sedinte de dezbatere a lor in Parlament si apoi se prabuseste.
In tot acest an cumplit, Aneta nu s-a miscat de langa el, lasand mosia in grija unor oameni devotati. Acum se transforma in insotitoare si sora de caritate. Il duce pe la toti medicii bucuresteni, care se straduiesc, cat pot, sa afle ce are si ce ar trebui sa faca, dar sfarsesc toti prin a-si declina competenta. Ana nu dezarmeaza, ci pleaca cu el la Paris, in pragul sarbatorilor de iarna. Urmeaza cateva luni groaznice de peregrinari pe la diverse cabinete medicale, de internari si externari, fosti colegi de studii, ajunsi somitati ale medicinii franceze il cerceteaza si cauta sa-l incurajeze. Dar toate sunt in zadar. El era prea bun medic ca sa nu inteleaga ca sfarsitul era inevitabil si ca acesta va fi lung si chinuitor, de aceea hotaraste sa se intoarca in tara. Ana organizeaza totul, drumul la Marsilia la inceputul lunii aprilie 1908 si imbarcarea pe vaporul (piroscaful) “Senegal”. Calatoria a fost un cosmar pentru Ana; el era slabit, ajunsese o umbra de om; in zadar incerca ea sa-l incurajeze, sa-l consoleze. In noaptea celei de a treia zi a calatoriei, la sase ore departare de Palermo el s-a sinucis, aruncandu-se in mare. Desigur, vasul s-a oprit, a fost cautat, dar nu numai ca nu a mai putut fi salvat, dar nici macar trupul lui nu a mai fost recuperat.
Paul D. POPESCU
