Ca in versurile de altadata
Versurile lui Alexandru Vlahuta – „Minciuna sta cu regele la masa,/ Dar asta-i cam de multisor poveste,/ De cand sunt regi, de cand minciuna este/ Duc laolalta cea mai buna casa!” – au si astazi „acoperire”, daca se poate spune astfel, in realitatea vietii romanilor. Singura deosebire fata de trecut este aceea ca nu mai avem parte de un singur rege, ca pe vremuri, ci de o liota, mult mai lacoma, mai hrapareata, mai…mincinoasa. Adica, in loc de un personaj pe seama caruia se puneau toate cele dintr-o societate, de aceasta data avem de-a face cu altfel de regi carora le spunem, in termeni de secol 21, „presedinti” (de tara, de Camere parlamentare, de partide, comisii, comitete etc.), „premier”, „parlamentari”, „demnitari” – de toate dimensiunile si culorile. Fiecare dintre aceste categorii este rege pe tarlaua sa si cam face ce-l taie capul. Dar, de regula, una spune si alta face, adica dupa ce umbla cu zaharelul pe sub nasul nostru, al cetatenilor cu drept de vot, si ne promite marea cu sarea, dupa ce-si vede sacii in car, uita brusc de toate de parca l-ar lovi cea mai naprasnica amnezie. Mai mult decat atat, rastalmaceste tot ceea ce a promis si face cu totul altceva, ceea ce, de fapt, nu inseamna decat minciuna.
Cam astfel s-au petrecut lucrurile dupa 1989, decembrie al acelui an fiind momentul cand, cu totii, am crezut ca democratia ne va bantui pe toti, de la o margine de tara, pana in varful ei. Desarta amagire, pentru ca dintre noi – aceia toti cati am sperat in mai bine – s-au ridicat o multime de regi care, iata, de 20 de ani, ne tot servesc „minciuni si fraze”, vorba altui poet, iar noi ii credem, asteptam, speram, apoi ne pierdem speranta, ne necajim, mai vociferam sau protestam de-a binelea, pentru a primi iarasi, chiar fara a fi campanie electorala, alta portie de minciuni.
Ca sa nu batem campii fara a prezenta macar cateva exemple, trebuie sa amintesc macar de acel „Sa traiti bine!”, apoi, de frumoasa dar…”gogonata” majorare cu 50% a salariilor cadrelor didactice, sau de cei 25.000 de euro pentru revenirea, de pe alte taramuri, pe meleagurile noastre mioritice. Dupa cum, tot minciuni au fost si vor ramane, demne de „marele Pinocchio”, eliminarea privilegiilor demnitarilor, diminuarea numarului parlamentarilor, al agentiilor statului si al celor care taie frunza la caini, sau desfiintarea lefurilor si a pensiilor „nesimtite”, constructia de autostrazi, asigurarea de locuinte, minciuni care, daca n-ar fi, nu s-ar povesti despre acesti multi regi ai noii noastre societati care, ca in versurile de altadata, stau impreuna la masa. Iar de o vreme, minciuna-minciunilor ne este servita de catre cei mai multi dintre…mincinosi – caci regi nu merita sa-i poreclim – si se poate sintetiza in doua cuvinte: depolitizarea institutiilor. Toti se angajeaza, ne promit, prezinta programe de restructurare si de trecere la organigrame suple dar, din pacate, schemele personalului platit din banii contribuabilului se umfla de indivizi colorati aidoma partidelor care pun mana pe putere, de rude sau prieteni, si cresc mai ceva ca un cozonac de cea mai buna calitate. Iar acest trai cotidian, impregnat de minciuni, cu perspective din ce in ce mai sumbre, cand nimeni nu mai are curajul sa vorbeasca despre o eventuala luminita de la vreun capat de tunel, cetateanul „se multumeste” doar la a rabda. Pentru ca despre sperante nu mai poate fi vorba atat timp cat „regii” nu le ofera niciun motiv serios, ci doar minciuni. De aceea, nu intamplator, tot prin versuri de altadata, gasim posibila reactie de care ar putea fi in stare omul cel de toate zilele: „Cand nu vom mai putea rabda,/ Cand foamea ne va rascula,/ Hristosi sa fiti, nu veti scapa/ Nici in mormant!” O reactie care, daca tinem cont de protestele care iau amploare, antrenand tot mai multe categorii socio-profesionale, nu-i exclus sa reduca, totusi, din numarul…regilor si al minciunilor lor.
Leon CHIRILA
