* Prof. dr. GHEORGHE MARINICA, la 75 de ani
In lunga mea cariera de jurnalist, marturisesc ca rareori am avut prilejul sa intalnesc un om mai bun, precum concetateanul nostru, prof.dr. Gheorghe Marinica, acesta pasind maine in cel de-al 75-lea an al vietii sale. Dar ca sa intelegeti, mai bine, cele afirmate mai sus, haideti sa batem la poarta de intrare in sufletul sau.
– Domnule Marinica, va rog sa depanam, impreuna, cele mai importante pagini din cartea vietii dumneavoastra, o viata pe cat de diversa si prestigioasa, pe atat de dramatica, pe alocuri.
– Sunt nascut la 7 martie 1935, intr-o familie saraca, avand cinci copii, in satul Vadu Parului, sat component al comunei Albesti Paleologu. Primii ani de copilarie i-am petrecut muncind ca sluga si cioban la o familie din Valea Calugareasca, pentru a putea supravietui, deoarece tatal meu murise in razboi. Nu aveam decat zece ani ! Primaria Ploiesti si o serie de societati si organizatii caritabile ne-au sarit insa in ajutor, plasand toti orfanii de razboi in orfelinate, unde am reusit sa facem si primele clase primare. Dupa aceea, eu mi-am continuat studiile la liceu si, stimulat de faptul ca pe toata perioada acestor studii am fost premiant, m-am inscris la Facultatea de limba si literatura romana a Universitatii Bucuresti.
– Si ati intrat, probabil imediat, in campul muncii, cum se spune.
– Viata mi-a pus in fata tot felul de optiuni, eu alegand-o pe aceea care imi oferea prilejul de a intoarce, intr-un fel sau altul, ajutorul catre societatea care ma salvase, acceptand diverse functii publice, putand sprijini astfel invatamantul, cultura, arta sau construirea de obiective economice si sociale. Am fost deputat judetean si vicepresedinte al Consiliului judetean, cu probleme de cultura, arta, invatamant.
– Surprinzator pentru prahoveni, in anul 1984, vi s-a incredintat mandatul de primar al municipiului Constanta, care avea in componenta sa toate localitatile de pe Litoral. Nu v-a speriat aceasta onoranta dar grea misiune administrativa?
– Intr-adevar, municipiul Constanta se intindea pe o lungime de 80 km, era de fapt un judet in judet. Nu m-am speriat, deoarece acolo am gasit o echipa de oameni dispusa sa ma ajute. M-am straduit sa ma manifest pe toata perioada mandatului meu ca un om al cetatii, democrat si umanist. Cu alte cuvinte, ca UN OM MAI BUN, cum am intitulat unul dintre volumele mele de versuri. In vara anului 1989, la una dintre vizitele cuplului Ceausescu la Constanta, aveam sa comit un act de mare curaj. Cu acel prilej, i-am solicitat sefului statului desprinderea municipiului de judet, argumentand cu faptul ca doua treimi din populatia judetului se afla in municipiu. Surprinzator, Ceausescu a aprobat pe loc propunerea mea de independenta !
– Revolutia din decembrie ’89 v-a gasit pe post de edil-sef al Constantei. Cum v-ati descurcat in acele zile tulburi?
– Curios poate, revolutionarii m-au rugat sa raman pe post, eu fiind singurul din conducerea judetului si a municipiului acceptat de revolutionari sa le fie alaturi. Dupa trei luni, cand situatia se stabilizase oarecum, am solicitat sa fiu lasat sa plec acasa, la Ploiesti, unde aveam familia. Ne-am despartit cu regrete, asigurandu-i ca o parte din inima mea ramane la Constanta.
– Revenit acasa, cum v-au primit noile structuri democratice?
– Cu intelegere, deoarece eu pe unde am lucrat am lasat loc de „buna ziua” ! Am lucrat cinci ani in invatamant, iar vocatia mea de publicist am valorificat-o in presa locala, unde am reusit sa public peste 4.000 de articole: anchete, interviuri, eseuri, cronica literara si plastica etc. Am pasit apoi pe taramul istoriei, alaturi de Mircea Cosma, la recent infiintata Societate cultural-istorica „Mihai Viteazul”, unde am reusit sa publicam cartea „Apostolul se intoarce din surghiun”, dedicata memoriei marelui patriot basarabean Constantin Stere. In ultimii ani, ca vicepresedinte al societatii culturale „Ploiesti-Mileniul III”, unde presedinte este ing. Constantin Trestioreanu, m-am dedicat proiectului de a publica, singur sau in colaborare, aproape 50 de carti pana acum. Cartea noastra de capatai va fi, insa, Monografia Ploiestiului, o carte de anvergura, in trei volume, la care lucreaza o echipa formata din peste 30 de cercetatori: profesori, istorici, medici, ziaristi – printre care va regasiti si dumneavoastra.
– Ce alte proiecte personale aveti?
– O carte memorialistica, Monografia satului Vadu-Parului – o asezare cu un bogat trecut istoric, si incerc, de asemenea, sa valorific zecile de manuscrise, aflate in sertar, scrise inainte de 1990. Si mai doresc ceva: sa ajung in Basarabia, unde am zeci de prieteni de suflet.
– Ati calatorit insa in locuri mult mai indepartate, de exemplu, la Olimpiada de la Tokyo, din 1964.
– Da, am avut aceasta bucurie, ca membru al delegatiei oficiale a Romaniei. Tot in aceasta calitate, am mai avut deplasari in URSS, Grecia, Turcia, Germania, Bulgaria s.a.
– Stiu ca ati scris zeci de articole despre sport. V-a placut sa-l si practicati ?
– Desigur, doar am fost coleg de clasa, la liceu, cu Mircea Dridea! Am facut insa doar gimnastica si parasutism. Acum merg in excursii si calaresc, zilnic, bicicleta.
– Cate limbi straine cunoasteti ?
– Bine, doar rusa si franceza.
– Toti aveam cate un viciu…
– De mine nu s-au lipit nici fumatul, nici bautura. Am doar „viciul” de a pierde noptile scriind la lumina lampii. Asa sunt eu, ca om si ca idee/, Asa am fost precum ma stiti si voi… (versuri din cartea”Un om mai bun” – n.a.)
– Sunteti un tip romantic, dupa cum se vede, chiar si acum, ca pensionar. Nu va sperie batranetea ?
– Nu am timp sa observ ca sunt batran. Mai am atatea de facut… Observ, insa, ca pensionarilor li se taie din drepturile firesti. E jenant, criminal chiar ! Pensionarii de azi sunt cei care au facut istorie, ei sunt cei care au trecut prin razboi si au indurat foametea, seceta si anii de restriste ai regimului comunist.
– Despre cum arata Ploiestii, ce parere aveti ?
– Nu prea buna. E loc de mai bine, mai ales daca s-ar pune oameni potriviti la locuri potrivite, nu dupa criterii politice. Mai constat ca toata lumea se vaita, inclusiv la nivel national ! Tot imprumutam bani, dar cine plateste aceasta datorie imensa de peste 75 miliarde de euro ? Si in cat timp?
– Domnule Marinica, va multumesc pentru acest dialog, nu inainte de a va ura, din partea cititorilor nostri, „La multi, multi ani !”
Ioan POPESCU
