Casa Socolescu (VI)
A venit apoi mutarea la Bucuresti, la inceputul toamnei (septembrie 1897). Era o locuinta mai mare, cu destul spatiu, la etajul unui edificiu in stil clasic, care apartinuse unei mari personalitati – patriarhul liberalismului romanesc, plasat in centrul Capitalei, dar nu se simteau deloc acasa. Pe copii ii speria si faptul ca isi schimbau scoala, dascalii, colegii. Ca frate mai mare se simtea obligat sa-si ascunda nemultumirea, ca sa nu-i influenteze si pe ceilalti, sa nu-i lase sa izbucneasca in plansete si s-o ingrijoreze si mai mult pe indurerata lor mama si sa nu-l irite pe tatal lor, care, in sinea lui incepea si el sa se indoiasca de eficienta hotararii sale.
De altfel, curand au inceput cursurile scolare. Baietii au fost inscrisi la Liceul “Gheorghe Lazar”, fratele sau Ion in clasa a doua, el in clasa a IV-a. Din acest framantat an scolar 1897-1898, are cateva amintiri asupra unor profesori pe care nu ii uitase nici la vremea batranetii, cand isi scria amintirile. Asa era profesorul de matematica Stoicescu, de la care a invatat bazele algebrei si geometriei, care ii vor folosi toata viata, parintele Floru la religie si, mai ales, la franceza, Frédéric Dame, plecat din tara lui dupa Comuna din Paris, ajuns la Bucuresti unde a devenit profesor, dar si un neobosit publicist in toata presa de limba franceza de aici, autor de dictionare, de traduceri de si in frantuzeste si chiar de lucrari cu caracter monografic. Numele profesorului de muzica nu si-l mai amintea bine, dar tinea minte cantecele invatate cu el.
Ca si cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, s-a petrecut cea mai mare nenorocire ce i se poate intampla unui copil, a ramas orfan de tata. La 22 noiembrie 1897, Toma Socolescu a incetat din viata. A fost ca o lovitura de maciuca – i-a naucit pe toti. Primele zile au trecut ca intr-un cosmar, cu pregatirile pentru inmormantare, multumind pierduti rudelor si cunostintelor pentru ajutoare si pentru condoleante.
In zilele acelea, baiatul, care nu de mult implinise 14 ani, a inteles ca, intr-un fel, a devenit “capul familiei”. A intuit ce trebuie sa faca pentru el si pentru ai lui in noile conditii. In primul rand trebuia sa invete bine, chiar mai bine decat pana atunci, deoarece era singura cale pentru a-si implini visul pe care incepuse sa-l hraneasca, acela de a deveni arhitect. In al doilea rand trebuia sa invete sa traiasca mai modest, sa faca economie, sa nu ceara, sa nu pretinda nimic care nu-i era absolut necesar. In aceasta directie, trebuia sa serveasca drept model celor mai mici, frate si surori, ca sa nu se planga, sa nu o hartuiasca pe mama lor cu tot felul de pretentii.
O ajuta pe mama sa la treburi, la cumparaturi si este de presupus ca femeia se sfatuia de multe ori cu el. Oricum, daca l-a intrebat – neavand pe altcineva mai apropiat – in mod sigur el a pledat pentru mutarea din Bucuresti si revenirea la Ploiesti.
Dupa ce si el si ceilalti copii si-au incheiat cu bine anul scolar, s-au intors in orasul natal. A fost o mare consolare pentru toti, dar nimic n-a mai fost ca inainte. Casa de pe strada Gloriei era mica, cu o palma de curte, dar si asa mama se snopea muncind ca sa poata face fata intretinerii ei si a familiei. El o sprijinea cat putea la treburi si-i mobiliza si pe fratii lui sa fie de ajutor sau, cel putin, sa nu-i ingreuneze munca, dar ce puteau sa faca niste copii?!
In aceste conditii singura lui satisfactie ramaneai scoala, invatatura. Revenise, dupa un an de intrerupere la Liceul “Sfintii Petru si Pavel”, acum in cursul superior, in clasa a V-a. Pana in clasa a III-a invatase in localul traditional, cunoscut in Ploiesti ca “Liceul vechi” (azi Muzeul de Istoriel). Acum se mutase in altul, inaugurat doar cu patru luni inainte (23 aprilie 1898), “Liceul nou”. Desigur lucrarile de constructie incepusera cu mult timp in urma (1893) si el trecuse de nenumarate ori pe langa santier, dar de-abia acum, terminat, edificiul isi dezvaluia intreaga monumentalitate si adevaratele dimensiuni. Adolescentul a uitat necazul unchiului sau, caruia ii fusese refuzata documentatia in favoarea celei a arhitectului Dobrescu, cand a vazut aspectul general, dar si interioarele, in special holul, sala de onoare, scara dintre ele, amfiteatrul. Cred ca acest contact al lui Socolescu cu edificiul a constituit unul din momentele in care s-a cristalizat hotararea lui de a deveni arhitect.
Paul D.POPESCU
