Despinistele (I)
Era numele pe care si-l atribuiau cu mandrie elevele scolii si apoi ale liceului “Despina Doamna”, nume acceptat de o buna parte din populatia orasului. Nu stim cand a aparut aceasta denumire (desigur, dupa 1895) dar era foarte folosita in primele decenii ale secolului trecut, mai folosindu-se, dar mai rar, pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial. Ea era o manifestare a faptului ca aceste adolescente traiau sentimentul ca ele reprezinta ceva deosebit in populatia de ambele sexe, de toate varstele, de toate profesiile si din toate straturile sociale ale orasului. Acest sentiment, impartasit de toate, le dadea puterea sa suporte exigentele invatamantului de atunci cu voie buna, le oferea satisfactia invingerii greutatilor, le amplifica bucuria succeselor. Sentimentul si denumirea aceasta supravietuiau si dupa terminarea scolii. Autorul acestor randuri isi aminteste cum, cu vreo sapte decenii in urma, mama sa, la o petrecere, a cunoscut o doamna cu 4-5 ani mai tanara decat ea. La un moment dat, aceea a intrebat: “Nu sunteti despinista ?” Ea a raspuns afirmativ si din acea clipa nimeni nu le-a mai despartit toata seara.
Ne vom opri si noi, mai mult, asupra elevelor si absolventelor scolii care sunt, de fapt, rezultatul activitatii acesteia. Cu tot spatiul generos care ne-a fost pus la dispozitie, fiind atatea de spus, ne vom multumi sa spicuim cateva aspecte.
Primul va fi, fara indoiala, numarul si provenienta elevelor.
Infiintarea scolii nu a avut ecou decat intr-o anumita patura sociala. Mosierii, bancherii, petrolistii, varfurile administratiei, industriasii, marii comercianti, intr-un cuvant familiile care se considerau “ aristocrate” nu concepeau ca odraslele lor, cu “zestre” atat de mare sa ajunga vreodata sa aiba “o slujba”. Desigur, nici familiile sarace nu-si trimiteau fiicele la Scoala secundara, in primul rand pentru ca nu vedeau la ce le-ar folosi, si, in al doilea rand pentru ca nu aveau mijloace materiale pentru plata taxelor scolare, uniformei, cartilor si rechizitelor. Asadar, elevele primilor ani proveneau din familii mijlocii de preoti, invatatori, tarani instariti, mici negustori, mestesugari patroni etc. si acestia foarte putini. Dupa 1886, si mai ales dupa 1900, s-a largit baza de recrutare a elevelor, in ambele directii. Faptul ca diplomele de absolvire erau elaborate de minister si erau luate in considerare de stat, absolventele putand deveni, in urma unor cursuri, invatatoare, telegrafiste, functionare etc. au motivat familiile mai sarace sa-si aduca fetele aici. Poate s-ar fi largit si mai mult si in directia opusa, unele familii bogate preferand sa nu-si mai aduca fetele la pensioanele bucurestene. Erau, insa, doua greutati in aceasta directie. Prima era aceea ca “Despina Doamna” ramasese scoala secundara de gradul I, numai cu cinci clase si absolventele ei nu puteau merge direct in invatamantul superior. O a doua a fost concurenta pe care i-a facut-o “pensionul”.
Mai existasera mai multe pensioane de fete in Ploiesti, dar care fusesera niste improvizatii cu scopuri lucrative si se bucurasera doar de un relativ succes. Iata insa ca, in primii ani ai secolului trecut, doua surori, “domnisoarele Constantinescu” (Ecaterina si Maria) au infiintat, pe alte baze, un pension pe care l-au numit Institutul “Regina Elisabeta”. Erau doua tinere, scolite, destul de bogate, cu un deosebit simt practic. Ele au facut o excelenta investitie: pe un mare teren mostenit, in zona centrala a orasului, pe strada Diligentei au construit un local de scoala incapator, solid, frumos, cel putin la fel de confortabil ca si cel al “Despinei Doamna”. Ele nu s-au multumit numai cu o simpla aprobare de functionare. Ci au cerut Ministerului “drept de publicitate” cu alte cuvinte o scoala secundara completa (clasele I-VIII), particulara, dar etatizata. Astfel se obligau sa aiba aceleasi planuri de invatamant si programe scolare, aceeasi docimologie si sa asigure predarea numai cu profesori cu “capacitatea”. In schimb, elevele aveau aceleasi drepturi cu cele din scolile publice si absolventele puteau merge in invatamantul superior, dupa ce isi treceau bacalaureatul intr-o comisie de stat.
Ce atragea fetele din “lumea buna” la Pension : Cele cateva care voiau sa mearga “mai departe”, in invatamantul superior si sa faca o cariera (foarte, foarte putine) aveau conditii sa o faca, mai ales ca aici existau toate cele opt clase secundare (liceale). Principala atractie o reprezenta gradul scazut de exigenta de aici. Atat patroanele cat si profesorii stiau pentru ce sunt aduse fetele acolo si notele erau puse cu multa indulgenta, iar corigentele erau o raritate. Pentru aceasta aveau scuze ca elevele faceau si alte lucruri in plus fata de cele de la “Despina”: ore de pian, conversatie in limba franceza, ore de dans modern. Si disciplina era mult mai lejera aici; desigur regulile Ministerului se aplicau, dar cu unele exceptii. Astfel, elevelor din cursul superior li se permitea sa participe, alaturi de parinti, la reuniuni mondene, chiar publice, si nu in uniforma. In scoala se organizau serate dansante pentru elevele din ultimele doua clase, la care erau invitati tineri titrati universitari si ofiteri necasatoriti. Desigur, taxele de scolarizare erau enorme, de cinci-sase ori mai mari decat cele de la “Despina Doamna”, dar parintii le plateau, ca si alte contributii, laudandu-se cu acest fapt.
Paul D.POPESCU
