Liceul de Fete (I)
Am vazut ca Scoala Secundara de fete din Ploiesti – care avea sa ajunga gloriosul liceu “Despina Doamna” – a aparut dintr-o initiativa particulara, aceea a sectiunii Ploiesti a Societatii pentru invatatura poporului roman. Finantarea ei deci a fost foarte slaba. Ea provenea din ceea ce oferea Societatea (din cotizatiile membrilor ei), din unele subsidii ale autoritatilor locale, din ofrandele unor negustori si din ceea ce producea chiar scoala (taxele elevelor solvente, produsul atelierului de croitori si lenjerie infiintat pe langa scoala, lectii de pian etc.). Bugetul primului an de invatamant a fost de 11.954 lei.
Din acesti bani erau platite directoarea, maestra de lucru (restul muncii se facea voluntar) si mai ales chiria localului.
Principala problema de baza materiala cu care s-a confruntat scoala a fost localul.
In 1874, cursurile incepusera a se desfasura in casele lui Marcus Haim, despre care nu stim nici unde se gaseau nici cum aratau. Acolo a functionat doi ani, atat timp cat a avut o singura clasa sau doua dar, cand a aparut si clasa a treia nu a mai incaput.
In aceste conditii, Sectiunea inchiriaza casele Manescu, cu o chirie de 1.800 de lei pe an, suma foarte mare pe vremea aceea. Casele erau incapatoare, permiteau chiar injghebarea unui mic internat, dar erau vechi, insalubre. In septembrie 1881, directoarea atragea atentia “Sectiunii” patronatoare asupra conditiilor grele in care functiona scoala. ” In galerie cade tavanul, zidul este stricat si poarta cade din aceeasi cauza, sobele vechi nu incalzesc suficient, iar proprietarul, cu toate insistentele, refuza sa actioneze…”. Ea cerea presedintelui sectiunii sa intervina „sa se faca reparatia trebuincioasa pe cat timpu va fi favorabil, caci dupa cum se afla actualminte, copiii toti se vor imbolnavi in timpul iernei…”.
Situatia nu s-a imbunatatit prea mult pentru ca, in 1887, directoarea se plangea Ministerului ca la 21 octombrie a cazut tavanul intr-o sala in care se afla clasa I. De trei ori l-a rugat pe proprietar sa rezolve problema, dar acesta nu a voit. Ea cerea aprobare sa repare cladirea, urmand ca sa se retina costul din chirie. Cum proprietarul nu a fost de acord nici cu aceasta solutie, scoala a trebuit sa se mute in “casele domnului Popovici, casier general al Districtului Prahova”, luptandu-se in continuare cu greutatile.
Ca urmare a unei atare situatii, Sectiunea locala a Societatii pentru invatatura poporului roman a convocat, la 1 iunie 1890, o adunare a intelectualilor si cetatenilor notabili din Ploiesti. Insufletiti de entuziastul profesor Constantin Iennescu, intregul personal al scolii secundare a hotarat sa i se retina 10% din salarii sau indemnizatii pana la sfarsitul anului in vederea realizarii unui local propriu pentru scoala de fete. Lor li s-au adaugat mai toti profesorii si un numar de functionari publici. La randul lor, oamenii instariti, negustorii, in special, au oferit Sectiunii numeroase ofrande in bani, iar aceasta a organizat o loterie, baluri, spectacole, liste de subscriptie, strangandu-se, in total foarte importanta suma de 42.000 lei. Din acesti bani Sectiunea a folosit 16.000 lei pentru a cumpara un teren de 800 mp in strada Buna Vestire nr.8. Locul, pe care se gaseste astazi vasta cladire a Parchetului, era potrivit, central, dar suficient de departe de piata si de tumultul ei.
Intre timp, arhitectul I.Socolescu se oferise sa execute in mod gratuit intreaga documentatie a viitorului local. Ion N.Socolescu era ploiestean (1856-1924), fiul arhitectului N.Socol, facuse scoala primara si gimnaziul in orasul natal si la Bucuresti – liceul si Scoala de Poduri si Sosele. Dupa o lunga specializare la Paris si Roma, se va stabili la Bucuresti si va practica cu mult succes arhitectura. Este autorul unor valoroase lucrari de arhitectura civila, dar si al unor edificii publice de prestanta (primarii, palate de justitie, catedrale, scoli etc.). A infiintat in 1892 o scoala de conductori, care va deveni Scoala superioara de arhitectura si unde va preda ca profesor universitar. A initiat Societatea Arhitectilor Romani, al carei presedinte a si fost intre anii 1901-1904. A editat si condus prima revista de specialitate din domeniu, “Analele Arhitecturii “ (1890-1894). Membru al Societatii pentru invatatura poporului roman, el s-a luat imediat de lucru, concepand o cladire mare, frumoasa, dar sobra si urmand sa coste nu foarte multi bani. Planurile au fost gata in numai cateva luni. Suma ramasa in casa Sectiunii dupa cumpararea terenului (26.000 lei) nu era nici pe departe suficienta pentru punerea in opera a planurilor lui Socolescu. Sectiunea incepe diligentele pe langa minister, oferindu-se ca, la sfarsitul actiunii, sa cedeze proprietatea acestuia. Ministerul (care preluase si scoala) a acceptat si a acordat o subventie de 35.000 lei, putandu-se incepe lucrarile.
Indata s-a constituit o comisie pentru supravegherea lucrarilor de constructie si de cheltuire a fondurilor. Comisia era formata din: Constantin Iennescu, George Radovici, Ghita Ionescu, I.I.Romanescu, Gh.Sfetescu si arhitectul I.N. Socolescu, autorul proiectului. Lucrarile au inceput imediat si la 9 septembrie 1890 s-a pus piatra fundamentala in cadrul unei impresionante manifestatii. Prezent si el, Theodor Rosetti, fost prim-ministru si ad interim la Ministerul Instructiunii Publice, a remarcat, in cuvantul sau, rolul jucat de Societatea pentru invatatura poporului roman in aceasta opera.
Paul D.POPESCU
