Casa Manolescu (II)
Gheorghe Manolescu a intrat in posesia acestei case frumoase, probabil in preajma primului razboi mondial, fie prin cumparare, fie prin casatorie (zestre). In orice caz, aceasta a fost “casa parinteasca” a copiilor sai. Unul dintre acestia merita sa fie amintit, desi imprejurari vitrege au facut ca el sa ramana o mare promisiune, numai partial implinita. Nicolae Manolescu se nascuse la 26 noiembrie 1916. Era un copil vesel, comunicativ, cu apetenta pentru cultura si cu un suflet deosebit de bun. A invatat la Scoala primara nr.1 de baieti si apoi la Liceul “Sfintii Petru si Pavel”. De la inceput, a dovedit o vie inteligenta si o deosebita dorinta de cunoastere, care l-au propulsat in fruntea claselor din care a facut parte. Desi aceste calitati au continuat sa se manifeste pana la sfarsitul adolescentei sale, odata cu adolescenta, a cunoscut o rar intalnita apetenta pentru activitatea culturala, apetenta sustinuta de un real talent literar si actoricesc. Aceasta a facut ca notele lui sa scada, el ramanand, totusi, un elev foarte bun cu medii la obiecte intre 7.00 si 9.60. In schimb, scria versuri, recita, era unul dintre organizatorii de festivaluri si sezatori.
In iunie 1934, a absolvit liceul si impreuna cu alti cativa colegi de clasa, s-a inscris la Facultatea de Drept din Bucuresti. Desi profesia de jurist ii inspira respect si nici studiul dreptului nu-i displacea, viata de student, incomparabil mai libera decat cea de elev, l-a tentat si in alte directii.
Impreuna cu alti colegi, s-a inscis in “Actiunea Prahoveana”, condusa de tanarul profesor suplinitor Toma Negulescu, care se incadra in larga miscare cultural-sociologica patronata de Dimitrie Gusti. Neprecupetindu-si timpul, banii, energia, a devenit curand sufletul organizatiei. Prin 1935-1936, a creat o echipa de teatru de amatori, din elevi si studenti, foarte talentati, el fiind si actor si regizor si director. Pentru sala de repetitii si de spectacole, a improvizat, muncind efectiv, ajutat de prieteni, fosta rachierie a bunicului sau, care isi incetase de mult activitatea. Salii, care se gasea pe str. Vlad Tepes, i s-a dat un aspect placut, primitor, a imprumutat scaune de la toate rudele, a facut grele sacrificii pentru recuzita necesara. A oferit ploiestenilor peste 20 de spectacole, desfasurate cu succes, cu sala de 100 de locuri intotdeauna plina. Cele mai multe spectacole au fost date cu piesele “Omul care a vazut moartea” de Victor Eftimiu si “Sosesc diseara” de Tudor Musatescu. Impreuna cu alti noua fosti colegi de liceu, printre care Mircea Ionescu-Quintus, Constantin Manea, Mihai Craciunescu, Andrei Vasilescu, a scos revista “Ganduri si randuri”. El a fost sufletul publicatiei, redactia si administratia acesteia fiind indicate la domiciliul sau, pe “strada Nicu Filipescu” nr.26. Revista a aparut cu regularitate, lunar, din noiembrie 1937 pana la numarul 7(mai 1938). Ultima aparitie a constituit-o un numar triplu, 8-10, pe lunile iunie-august 1938.
Pe langa munca de redactare in care s-a implicat, Nicolae Manolescu a fost si cel mai activ colaborator al revistei. In nr.6, publica un eseu foarte interesant – “Romania in sud-estul european” si in nr.3 comenta destul de pertinent cauzele si posibile urmari ale nereusitei guvernului Tatarascu in alegeri. In cele mai multe numere, el a tinut cronica literara recenzand cu competenta omului destept, cult si a cititorului pasionat romanele nou aparute. Era prezent si la “cronica spectacolelor” (nr.3,4 si 5). A avut si un autentic talent literar, exprimat in versuri, dar mai ales in proza. A publicat o serie de schite valoroase, dintre care una este o piesa de antologie (“Inmormantare clasa a II-a”). Retragerea lui de la revista in vara anului 1938 a dus la incetarea activitatii acesteia. Avea multe restante si intelegea ca a sosit timpul sa-si termine studiile. Intr-adevar, dupa un an si jumatate isi lua licenta in drept. Imediat si-a inceput stagiatura ca avocat. In acest rastimp, profesia a inceput sa-l pasioneze si a avut satisfactia, dupa un an, sa se vada avocat pledant.
Dar, foarte curand, Romania a intrat in cel de-al doilea razboi mondial si el a fost mobilizat. A urmat, mai intai, o scoala militara, la sfarsitul careia a fost avansat sublocotenent si trimis pe front. A participat la luptele de la Cotul Donului, comportandu-se meritoriu, dar a cazut prizonier, cu intregul sau pluton. Sanatatea lui, subrezita de front nu a facut fata teribilelor exigente ale prizonieratului. A murit chinuit intr-un lagar de triaj, singurul concetatean care i-a fost alaturi, prof. Emil Postelnicescu, avea sa aduca peste cativa ani familiei vestea incetarii din viata.
In vara anului 1950, imobilul a fost nationalizat. El a fost folosit ca sediu de firma, iar in prezent se renoveaza, lucrarile parand gata sa inceapa. Nu ne mai ramane altceva de facut decat sa speram ca aceia care, in prezent, realizeaza renovarea edificiului ii vor pastra aspectul original, care ii da noblete si identitate.
Paul D.POPESCU
