Preludiul marilor miscari sociale?
Ma pregatesc, joi dimineata (ieri), sa-mi scriu angajatul comentariu. Intentia mea era sa reiau un subiect pe care l-am abordat cu o saptamana sau cateva saptamani in urma : preparativele presedintelui Basescu pentru a deveni premier. Scaderile in sondaje, nu cele abrupte anuntate de adversari, ci cele de clepsidra, constante, line, reale dau fiori. Aceasta ruginire a prestigiului e fara de intoarcere iar Traian Basescu – politicianul pe care-l poti suspecta de orice numai de prostie nu – simte si stie incotro ticaie ceasul implacabil al timpului. Scriam atunci ca prima miscare va fi raderea liderilor PD-L care si-au ingaduit uneori sa cracneasca, iar daca nu au cracnit si-au luat oricum un avant prea mare in controlarea organizatiilor si a partidului in ansamblu. Pe lista mea figurau Blaga, Videanu, Berceanu. Blaga s-a facut vinovat, lucru greu de iertat de presedinte, si pentru ca n-o suporta fatis pe Elena Udrea. Ceilalti sunt prea puternici financiar iar puterea lor financiara nu e pusa in slujba presedintelui ci a propriilor interese de marire. Iata ca intre cei sapte magnifici, toti ministri ai Guvernului Boc, cercetati de ANI ii regasim si pe cei trei fruntasi PD, colegi si frati de lupta, candva, ai carmaciului de la Cotroceni. Sa se implineasca previziunea? Oricum, stirea era pe surse si are probabil marja ei de eroare. Nu voi dezvolta subiectul.
Al doilea subiect la care renunt, nu inainte insa de a-l comprima in cateva randuri, este cel al spectacolului motiunii de cenzura. Stim, cei care am urmarit evenimentul parlamentar, ce au zis unii, ce au glasuit ceilalti. Crin Antonescu a atacat stralucit, cu un har innascut al oratoriei, absent in retorica impiedicata a celor mai multi dintre politicieni. Emil Boc a raspuns dintr-o rasuflare, care a tinut un ceas, fara sincope, fara sa se piarda, motor politic conectat la pilotul automat. Pe acestea le-am auzit nu doar eu si le-am cantarit fiecare in felul lui. Un amanunt, pentru mine socant, m-a tinut lipit cu privirea de costumatia doamnei Udrea, singura din sutele de parlamentari barbati si femei, imbracata ghidus si, pentru gravitatea si sobrietatea inaltei adunari care dezbatea intr-un fel destinul Romaniei, strident. Ministresa turismului era invelita strans intr-un fel de trening roz mulat pe toate rotunjimile. Rozul asta, sau ce culoare o fi ca nu ma prea pricep la nuante, sarea in ochi ca diagonala fosforescenta a unui politist de la rutiera noaptea. Doamna Udrea s-a ridicat si s-a reasezat pe scaun de zeci de ori, a conversat, a zambit, cu un program de scena viu, activ, dinamic, in totul independent de discursurile rostite la microfon. Doamna Udrea care a primit pe rand pupatura de mana si plecaciunea slugarnica a tuturor membrilor PD-L din sala parea regina balului si tinea mortis sa se vada acest lucru. Nu voi dezvolta insa nici acest subiect.
Scriu pornind de la o imagine care mi-a dat fiori. In spatele guvernului si pe la unele intersectii stationau in asteptare cunoscutele buncare pe roti, cu gratii metalice la parbriz si geamurile laterale, ale jandarmilor. La fiecare intersectie numarul agentilor si al politistilor era triplu sau de zece ori mai mare decat intr-o zi obisnuita. Nu este o zi obisnuita? – mi-am zis eu. Este. Nu e nici Joia Mare, nu sunt Rusaliile, nu-si pune pantofi cu toc inalt premierul iesind pe treptele guvernamentale cat o prajina, socand si iscand o miscare populara. Ce se petrece? Blindatele pe roti ale Jandarmeriei stateau astfel la evenimentele de acum 18-19 ani ramase in istoria post-decembrista sub numele de mineriade sau alte mari clatinari stradale. Radioul ma anunta ca undeva in zona Muzeului Satului se aduna lume. Lumea asta va marsalui prin centrul Capitalei in lungi coloane si-si va striga nemultumirile. Nemultumirile tin de promisiuni electorale nerespectate, tin de cresterea somajului si scaderea nivelului de trai, de nesiguranta zilei de maine. Blocul National Sindical, initiator al marsului de protest, estimeaza o participare de 10.000 de oameni. Poate nu vor fi atatia, poate vor fi mai multi. Am intalnit, in drum spre A.M.Press, un vecin de strada care lucra pe undeva pe la Magurele si nu-si prea mai gaseste rostul nicaieri. Nu e membru de sindicat, dar mergea incordat si furios sa se alature demonstrantilor. Sa fie acesta preludiul unor convulsii sociale pe care unii analisti le prevad pentru acest an? Am vazut miscari de protest violente in tari dezvoltate si cu un nivel de trai ridicat. Am privit cu groaza la ciocnirile soldate cu raniti dintre fortele de ordine si protestatari in Germania, Grecia, Turcia. Alarmarea si scoaterea in strada ale unui numar atat de mare de politisti si jandarmi arata ca puterea se teme, stie ceva, nu exclude o participare mai ampla care ar putea scapa de sub control. In pofida unor declaratii politice incurajatoare, precum ca efectele crizei se diminueaza, asistam la o zilnica crestere a numarului de someri. Intr-o singura regiune din Spania sunt 25.000 de someri romani. Guvernul spaniol se declara neputincios si promite sa le dea bani de drum pentru a pleca acasa, in Romania. S-ar putea ca milionul de someri presupus sa fie mult mai mare. Nu-i exclus ca inca un milion din cele doua-trei milioane de romani care lucreaza afara sau lucrau afara sa se adauge acestei cifre. Ce-i de facut? Foamea sparge uneori vitrine si incendiaza masini. Multimile care aduna uneori oameni insingurati, refractari la dialog, schimnici ai marilor orase, actioneaza adesea ca un singur om. Iar acest om cu mii de capete si brate e greu de controlat si stapanit. Minciunile electorale, ca un balsam ieri, devin azi combustibil pentru sticle Molotov. Deie Sfantul sa ma insel, iar Capitala, plina de flori, in cel mai proaspat anotimp al anului, sa ramana cu vesmintele intregi.
Lucian AVRAMESCU
