Ecaterina Barcanescu (I)
Prahovenii au dat numele de “Barcaneasca” la doua femei, soacra si nora, care la vremea lor, au insemnat foarte mult pentru Prahova si nu numai. Sa le trecem in revista viata, incepand desigur cu cea mai in varsta.
Ecaterina Ghica era fata cea mai mare a banului Costache Ghica (1754-1822) si a Ruxandrei Cantacuzino. Era deci sora Mariei Vacarescu, Sultanei Zefcari si Cleopatrei Trubetkoi, si nepoata Elenei Moruzi (“Moruzoaia”), ca si a viitorilor domnitori Grigore Ghica si Alexandru Ghica. A primit si ea o educatie frumoasa, cu guvernanta frantuzoaica si cu dascali greci.
Foarte tanara, in preajma anului 1790, a fost casatorita cu Ianache Barcanescu, dintr-un neam vechi de boieri munteni, patrioti. Bunicul sotului ei, Vasile Mogosescu, mare postelnic dupa 1711, isi adaugase numelui sau “ot Barcanesti” dupa numele principalului sau domeniu, Barcanestii, aflat la sud de Ploiesti, vecin cu targul. Fiul acestuia, socrul ei, pe care il gasim „vel paharnic” pe la 1764, a renuntat chiar la numele de Mogosescu, devenind numai Radu Barcanescu. Ca si inaintasii lui, sotul ei, Ianache Barcanescu tinea foarte mult la mosia Barcanesti, fiind conacul acesteia – frumos renovat si extins de el – fiind principala lui resedinta.
Casatoria celor doi a avut loc probabil prin 1790, iar casnicia lor, desi nu foarte lunga a fost una fericita. Au avut cinci copii, doi baieti si trei fete. Ecaterinei, devenita „Coana Tinca Barcaneasca” i-au placut foarte mult Barcanestii, unde locuia din primavara (cand incepea postul Pastelui) si pana toamna tarziu. In perioadele de iarna, tinea „casa deschisa” in Bucuresti, participand, impreuna cu sotul ei, la viata mondena alaturi de alti boieri patrioti, care incepeau sa se constituie intr-o „partida nationala”.
Din pacate insa, sotul ei, Ianache Barcanescu a murit foarte devreme, inainte de a implini 50 de ani, lasand-o singura. Coana Tinca era insa o femeie tare care a inteles imediat ce are de facut, care-i sunt indatoririle. Mai intai, cinstirea raposatului ei sot. Inmormantarea lui a adunat sute de oameni la Barcanesti, tot ce avea mai bun aristocratia romaneasca patriota, alaturi de oameni simpli din popor. I-a realizat un impresionant loc de odihna, monument pe care, mai tarziu, I. Eliade Radulescu a adaugat un impresionant epitaf in versuri.
O a doua sarcina care ii revenea si pe care si-a asumat-o a fost aceea a administrarii importantei averi pe care a mostenit-o de la sotul ei. De fapt, de unele probleme si, in special de mosia Barcanesti, ea se ocupase chiar inainte de a ramane vaduva, fapt care a ajutat-o mult acum cand purta intreaga raspundere. Priceputa in problemele economice, chibzuita si cu o mare putere de munca, ea a stiut sa-si struneasca aparatul de administratori si vechili, sa fie ferma, dar si dreapta si omenoasa in raporturile cu clacasii, reusind nu numai sa pastreze, dar chiar sa rotunjeasca averea familiei.
O a treia mare sarcina pe care a simtit ca o are era aceea a cresterii si educarii celor cinci copii ai ei, ultimii doi ramasi orfani inainte de a fi implinit opt ani. I-a crescut bine, insufletindu-le inalte sentimente religioase si morale, dragostea de munca si de invatatura. Din pacate, toata invatatura pe care le-o putea oferi, era numai in limba franceza sau limba greaca. Desigur ii invatase si carte romaneasca, dar dascalul angajat de ea, in afara de scris si citit, altceva nu stia nici el.
In aceste imprejurari, o intamplare i-a permis Barcaneaschii sa aduca un imens serviciu invatamantului si culturii nationale.
In 1813, o epidemie de ciuma a silit-o sa se refugieze cu cei cinci copii ai ei la Brasov. A venit, desigur, cu slugile ei si cu bani destui, ca sa inchirieze niste case frumoase si sa duca viata larga cu care era obisnuita.
Paul D. POPESCU
