Castravetii si criza
Ieri dimineata, pe platoul pentru legume si fructe din preajma Halelor Centrale ploiestene, o batrana de la o taraba ma imbia sa iau ridichi de la ea, incercand sa ma convinga cu argumentul „Ia maica, doua (legaturi – n.n.) la leu, ca-s mai bune decat castravetii care s-au facut de la 3 lei – 5 lei!” (kilogramul – n.n.). Si tot batrana avea sa-mi mai spuna – dupa ce i-am cumparat patru legaturi de ridichi – „c-asa-i acum, in criza; se scumpesc toate”. Vorbele precupetei aveau sa se confirme pentru ca, din curiozitate, am cumparat si castraveti care erau, intr-adevar, si 5 lei, si 7 lei kilogramul. Adica, prezentau, intr-un fel, o potentiala dinamica a preturilor pe care, iata, omul simplu, parca o simte, fara a fi studiat vreun curs de economie mondiala.
Scurtul dialog din piata ploiesteana m-a dus insa, cu gandul, la permanenta criza pe care o traverseaza romanul din decembrie 1989 incoace. Am spus „romanul” si m-am referit la omul de rand, cel care a ramas cu acea constiinta a activitatii demne, a muncii pe care trebuia sa o desfasoare pe baza pregatirii si specializarii sale, in unitatea de care se legase sufleteste in decursul timpului. Deci, omul care nu a avut acel spirit de initiativa, de antreprenor, de afaceri, ci a fost doar robul unei meserii pe care nu a tradat-o. Acestia am fost cei mai multi dintre noi – ca doar nu puteam deveni, in 20 de ani, un popor de afaceristi, de „privatizati” – si pe noi, lefegiii, „s-a rodat” criza despre care vorbeam.
A fost asadar, o criza postrevolutionara, cand toate se aruncau pe seama vechii oranduiri si toate relele apartineau trecutului, fara a recunoaste cineva ca, totusi, prezentul este in mainile noastre si ca poate fi modelat dupa vrerea poporului. Nu a fost astfel, deoarece vremurile s-au cam modelat dupa poftele unora care, mai iuti de mana, profitand de nebagarea de seama specifica anilor postdecembristi, dar si cu acel spirit exagerat de intreprinzatori – ca sa nu cumva sa credeti ca am vrut sa spun „de hoti” – s-au facut oameni in adevaratul sens al cuvantului. Asa s-a si trecut, de altfel, la o altfel de criza, si anume cea de tranzitie, cand, pe toate drumurile si pe toate canalele media se vorbea despre eforturile pe care trebuie sa le suporte poporul – deci nu cei „intreprinzatori” – pentru a iesi la liman. Iar tranzitia, cu toate necazurile ei, avea sa faca loc altei crize, care avea sa ne pregateasca pentru aderarea la Uniunea Europeana, cand s-au si vandut, pe mai nimic, marile averi ale tarii, iar poporul a trebuit sa suporte si pierderile, si umilintele. Umilinte ale caror dimensiuni, iata, le aflam abia acum cand vedem care-i adevaratul potential al rezervelor de petrol ale tarii, cand aflam ca BCR este cea mai rentabila banca dintre cate functioneaza in tara aceasta si asa mai departe. Dar nici acum nu avem timp sa ne vaitam, sa plangem pe umerii cuiva, caci alta criza – cea economico-financiara globala – se-arunca peste noi si scumpeste, cum spuneam, pana si castravetii din solarul unei gospodine prahovence! Asta, pentru ca poporul, in general – fireste, nu si cei care, la vremea crizelor, „au prins cheag” – sa nu-si piarda antrenamentul de…cobai. Doar el, poporul – cei multi – a ajuns sa si vorbeasca, intotdeauna, din suflet, despre criza, ca despre propria-i fiinta, si tot el, poporul – cei multi – o suporta. Si teama imi este ca, trecand din criza in criza, vom deveni imuni la efectele ei si vom cumpara – ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat – si castraveti, cu 7 lei kilogramul, in miez de primavara.
Leon CHIRILA
