Lelia Candiano a fost una dintre femeile remarcabile ale Ploiestilor de la sfarsitul secolului al XIX–lea si inceputul secolului trecut. A purtat mai multe nume, dar sub acesta s-a facut ea cunoscuta.
A vazut lumina zilei la Ploiesti, probabil la sfarsitul verii anului 1860.Cum pe atunci “starea civila” o tineau inca parohiile, putem spune ca doar a fost botezata Elena in ziua de 29 noiembrie 1860, la biserica maica Precista. Era fiica arendasului Cosma Gheorghiu, devenit mosier si a Luxitei – nascuta Tulea si de mica a fost alintata de parinti cu diminutivul Lelia, pana cand toata lumea a ajuns sa-i spuna asa.
Nu stiu prea multe despre primii ani de viata ai Leliei Gheorghiu, dar in mod sigur i-a petrecut in casa parinteasca.Scolaritatea si-a inceput-o in vreun pension ploiestean, unde a urmat cursurile primare si ceva din cele secundare. Acestea au fost terminate intr-unele dintre cele mai bune pensioane din Galati (Notre Dame de Sion) si Bucuresti (Pitar Mosi) si au fost urmate de o sedere de un an la Paris.La sfarsitul acestor ani, era o tanara educata, vorbind perfect frantuzeste si nemteste, talentata pianista, cunoscatoare rafinata in muzica si arte.
Reintoarsa de la studii, frumoasa, eleganta, a stralucit scurta vreme in saloanele ploiestene si bucurestene.
S-a casatorit foarte tanara cu diplomatul Trandafir Djuvara, urmandu-l la Paris, Berlin si Bruxelles, unde acesta activa. Pe vremea cand sotul ei era ajutorul ministrului nostru la Paris (prim secretar de legatie) (1879-1883) Lelia Candiano tinea salon deschis literatilor, artistilor, ca si altor romani aflati in Franta, ca si unor prieteni francezi ai Romaniei. Daca adaugam faptul ca in doi dintre acei ani, ministrul plenipotentiar al Romaniei in Franta era poetul Vasile Alecsandri, ne dam seama ce oameni treceau prin salonul ei. Pictorul G.D. Mirea i-a facut atunci un portret care, expus la Salonul oficial din Paris, a obtinut medalia de aur, vestea ajungand la Ploiesti, unde a produs entuziasm.
Un al doilea portret pictat in 1899, tot la Paris, de pictorul Bellet, o reprezinta, ceva mai implinita acum, la a doua casatorie.Un roman, traitor la Paris, mare admirator al Leliei si sprijinitor al cenaclurilor artistice din capitala Frantei, Charles Adolphe Cantacuzino, a cerut pictorului sa inscrie pe lucrare cateva inspirate versuri ale sale. Acest al doilea tablou care are o mare valoare artistica se afla in depozitul muzeului de istorie al judetului, dupa cum ne informa cu patru decenii in urma dr. N.C. Debie, din lucrarea caruia am luat cea mai mare parte a informatiei acestui articol.
La sfarsitul anului 1884, s-a despartit de sotul ei, lasandu-l la Bruxelles unde era ministru plenipotentiar – intorcandu-se la Ploiesti.Cei doi baieti au ramas in custodia tatalui, dar au crescut mai mult prin internate si pensioane.Au ramas sub influenta (mai ales artistica) a mamei lor cu care petreceau vacantele.Ea ii ajuta si material, mai ales dupa ce au inceput sa studieze in strainatate.Mai mult, in doi ani consecutivi, am gasit in bugetul consiliului comunal al urbei Ploesci suma de bani pentru “tinerii Djuvara” studenti la Paris.Or este clar ca acest lucru nu se putea face decat la cererea sau, cel putin, la sugestia Leliei.
Revenind in orasul natal si redevenita Lelia Gheorghiu, ea nu a avut niciunul din complexele femeii divortate din acea epoca.Foarte curand a ajuns sa straluceasca din nou in saloanele ploiestene.La serata muzicala organizata de Societatea pentru invatatura poporului roman – sectiunea Ploiesti, la 10 februarie 1885, a interpretat la pian parafraza “Rigoletto”, cu adevarata virtuozitate.
Desi era tanara (inca nu implinise nici 30 de ani) a devenit unul dintre mentorii tinerei generatii ploiestene si a cautat sa o ajute din punct de vedere cultural.Era la curent cu cartile care apareau in tara si peste hotare, discuta despre ele cu orice prilej si chiar le imprumuta celor doritori.Pe cei amatori de muzica ii incuraja, ii indruma, ii acompania la pian, le oferea partituri etc.
Paul D. POPESCU
