In anii razboiului pentru independenta, cariera lui Dobrica a cunoscut apogeul. Foarte aproape de casa lui, pe ulita Postei (azi str. Nicolae Balcescu nr.25) era incartiruit Marele Duce Nicolae, comandantul armatei dunarene tariste. In fiecare zi, ofiterii superiori ai statului major si ai marelui cartier luau masa acasa la marele Duce.La masa de pranz canta muzica militara rusa, iar seara, pana tarziu, canta taraful lui Dobrica. Cantecul pe care-l interpretau ei mai des si mai cu foc era: “Eu sunt vestitul surugiu”. Rublele curgeau in “giobenul” lui.
Atunci si-a aranjat el casa, a mobilat-o frumos, a creat – daca nu era mai dinainte – o incapere UNIVERSEL mare la etaj pe care a botezat-o “Sala Universel”. A inscris acest nume pe frontispiciu si acolo a ramas pana la demolarea imobilului.
Sala o inchiria pentru petreceri, cumetrii, nunti. Mancarea si-o aduceau oamenii de acasa (el le dadea doar bucataria), ca si bautura. Muzica era a lui si se dansa si se juca pe saturate.
Dar aceasta perioada de glorie n-a tinut decat cativa ani. Atunci a nascocit el acele minunate melodii, cum era “Hora lui Dobrica” (Hora din Ploiesti), pe care, peste cateva decenii, o va auzi si o va admira si George Enescu, care o va introduce ca tema in a sa “Rapsodia I”.
Il stapaneau doua vicii – era cartofor si betiv – pe care curand nu le-a mai putu controla. Pierdea bani multi, bani la carti, chiar in casa lui, unde facuse un fel de tripou si se consola cu bautura. La inceput, stiindu-l bogat, toti erau gata sa-l imprumute, mai ales camatarii, incepand sa acumuleze datorii peste datorii. In acelasi timp nu mai era punctual la angajamente, sau venea obosit si mahmur, iar mainile incepusera sa-i tremure. Cand era beat era furios si pus pe bataie. A inceput o decadere rapida. A pierdut in cativa ani toata clientela; rar cand il mai chema acasa cate un varstnic mai nostalgic. Neputand sa mai suporte, familia – sotia si copiii – l-au parasit si nu au vrut sa mai auda de el. Si-a vandut inelele si ceasul, apoi a ipotecat imobilul, care, peste cativa ani i-a fost luat pentru datorii, fiind lasat sa locuiasca intr-o incapere, intr-o mizerie crunta si cam parasit de facultatile mintale. Dupa un atac de hemiplegie a incetat din viata la 11 mai 1895 de “marasm senil”. Daca fusese uitat in ultimii ani, moartea l-a readus in actualitate. La inmormantare au fost tarafurile de lautari din Sfantul Pantelimon, multime de popor, dar niciunul dintre baietii lui pe care ii blestemase.
Nu stim cine a cumparat imobilul de la el, nici daca a fost un singur proprietar sau mai multi.
Cert este ca, dupa vreo 10-15 ani, aproape intregul parter era detinut de M.Sabados (nu stim daca in calitate de chirias sau de proprietar). El avea un magazin de umbrele (singurul din oras), dar si un atelier de reparat asemenea obiecte. Era o firma serioasa, care aducea profituri mari si avea un vad bun.
Sala de la etaj era si atunci inchiriata pentru nunti, botezuri si baluri, dar si pentru adunari si intruniri. La 4 mai 1921, aici s-a tinut conferinta sectiunii Ploiesti a Partidului Socialist. Atunci, membrii de extrema stanga i-au exclus si alungat din sectiune pe social-democrati si si-au ales delegati la Congresul din 8 mai 1921, care avea sa infiinteze Partidul Comunist din Romania.
Nu stim cine au fost ultimii ei proprietari, dar in 1950 imobilul a fost nationalizat. Dupa cativa ani, aproape intregul parter a fost atribuit unei cooperative de croitorie, cu doua sectii: barbati si femei. O ultima incapere, mare, a fost oferita ca atelier insolitului pictor Voda, despre care va trebui sa vorbim intr-un viitor articol. La etaj a fost instalata o scoala de meserii de fete (tesatorie, broderie, tesaturi bizantine etc.) cu internatul ei cu tot.
Prin 1980, in cadrul unui proiect de modernizare a acestui colt de oras, edificiul a fost demolat. In locul lui s-a construit un mare bloc cu apartamente si cu magazine la parter, in care a fost inglobat si Teatrul Municipal de atunci. A trecut doar un sfert de secol si nimeni nu se mai gandeste ce a fost mai demult pe locul unde pana acum doi ani a fost “Cafeneaua Teatrului” inlocuita si ea, de aceea am si facut aceasta evocare a locului.
Paul D.POPESCU
