PALATUL CULTURII
Cladirea pe care incepem s-o prezentam este piesa cea mai frumoasa si mai impunatoare ce ne-a ramas din vechea zestre arhitectonica a municipiului Ploiesti. Ea nu a fost construita in acest scop, dar nu a functionat ca “Palat al Justitiei” decat doua decenii, dupa care a fost transformata in “Palat al Culturii” cu 55 de ani in urma. Se intelege deci ca marea majoritate a ploiestenilor asa il cunosc.
La inceputul secolului trecut, cladirea Tribunalului despre care noi am vorbit cu cateva luni in urma, se mentinea frumoasa si trainica. Ea incepea sa devina neincapatoare, iar la Ploiesti cresterea rapida a populatiei si dezvoltarea economica intensa, fagaduiau si o activitate juridica pe masura.
Atunci s-a hotarat construirea nu a unui tribunal – ploiestenii erau acum pretentiosi -, ci a unui “palat al justitiei”. Cum ploiestenii aveau pretentia ca orice cladire publica mai aratoasa sa fie ridicata “in centru” si cum centrul avea tendinta sa se mute tot mai nord-vest, atentia lor s-a indreptat spre o zona aflata imediat la sud de “obor” si “piata mare”. Pe la 1903 au inceput discutii intre consiliul comunal, prefectura si Ministerul Justitiei. Primaria se angaja sa puna la dispozitie terenul, in suprafata de aproape un hectar, pentru constructia propriu zisa, pentru curtea interioara si micile gradinite din jur. Terenul era, in parte proprietatea orasului, in parte urmand sa fie dobandit prin exproprieri de interes public, dupa “o dreapta si prealabila despagubire”. Prefectura se oferea ca, pe langa subsidii, sa dea gratuit materiale de constructie care se produceau in judet.
Lucrurile n-au mers insa prea repede. O serie de oameni – mai ales consilieri comunali – prinzand de veste, au inceput sa cumpere mai pe nimic terenuri pentru a le specula cu ocazia exproprierii. Primaria s-a vazut in situatia sa plateasca sume uriase, pe care bugetul pe cativa ani nu era in stare sa le acopere. Totusi, actiunea a inceput mai cu voie, mai fara voie.
In timpul acesta, Ministerul de Justitie a angajat un architect francez pentru conceperea monumentului si elaborarea documentatiei, E. Doneaud. Acesta era francez si venise la Bucuresti cu vreo doi-trei ani inainte de 1906 sperand sa capete o comanda pentru expozitia jubiliara. La licitatie insa nu a obtinut decat un singur pavilion, pentru elaborarea documentatiei si supravegherea constructiei. In realizarea planurilor a fost asistat de ploiesteanul Toma T. Socolescu, pe atunci student in ultimul an la arhitectura.
Doneaud avea destul timp liber si dorea, desigur, sa-si rotunjeasca veniturile. Asistenul lui l-a informat de ceea ce se planuieste la Ploiesti si s-a oferit sa-i mijloceasca legatura cu autoritatile din orasul sau natal. La Ploiesti, a fost bine primit de oficialitati, datorita renumelui sau si chiar a incheiat un contract cu consiliul comunal pentru supravegherea lucrarilor. Acelasi succes a avut si la Ministerul de Justitie, unde a semnat un alt contract pentru efectuarea documentatiei.
Curand, s-a deplasat la Ploiesti, pentru a cunoaste terenul pe care avea sa construiasca Palatul. Mare i-a fost mirarea cand i-au aratat locul si a vazut ca el este acoperit cu pravalii sau soproane, tarabe. I s-a explicat ca problema se va rezolva foarte curand. Arhitectul a acceptat si a facut tot ceea ce trebuia. A facut multe masuratori, a folosit teodolitul pentru a stabili cota 0, a luat probe de sol etc.
Arhitectul a inceput sa lucreze la vasta documentatie solicitandu-l ca asistent pe acelasi Toma T. Socolescu. In acest timp, primaria – presata de evenimente – a trecut la exproprierea terenurilor, fara sa aiba bani sa le plateasca proprietarilor. Cu toate protestele, a inceput demolarile, incepand cu proprietarii un conflict care nu se va stinge – pana la razboi. S-a angajat o antrepriza care a inceput demolarile sistematic. Doneaud, invitat la Ploiesti, a supervizat terminarea demolarii, nivelarea terenului, amenajarile, dar si sapaturile pentru fundatii, ba chiar si turnarea acestora in partea de sud. Dintr-o data primaria a sistat lucrarile pentru ca era inglodata in datorii si procese.
Paul D. POPESCU
