Sala “Universel”(II)
M. I. Georgescu a murit in 1894,dar isi lichidase pensionul cu mult inainte. In orice caz, curand dupa sau chiar inainte de razboiul din 1877-1878 il gasim aici si locatar si proprietar pe Dobrica Marinescu. Nu stim daca atunci cumparase imobilul sau il stapanea mai de mult si il avusese inchiriat.
Cine a fost acest Dobrica Marinescu ? Era fiul mai mare a lui Dima Marin Cobzaru, muzicant nescolit dar foarte talentat, fost rob al manastirii Margineni. Dupa obiceiul vremii, manastirea, nefiind ei prea muncitori, deci fara prea mare folos in lucrarile de pe mosie, i-a adus la Ploiesti si i-a asezat in niste casute mizere pe care le avea ea in spatele locului Barcaneaschii (pe strada Toma Caragiu de azi, cam peste drum de teatru). Erau toti lautari, mai toti priceputi, care cu scripca, care cu cobza, care cu tambalul. Se organizau pe tarafuri si se angajau pe la ploiesteni sa le cante la nunti, la botezuri, la onomastici. Li se dadea de mancat, si de baut, si bani. O data pe luna, venea cineva din conducerea manastirii, de regula parintele iconom si le lua banii, lasandu-le cat sa nu moara de foame. Daca ascundeau bani erau batuti de calugari si amenintati ca vor fi luati la manastire, pusi la cele mai grele munci si ca li “se vor pune coarne” (tortura ramasa din Evul Mediu). In timpul revolutiei de la 1848, cand s-a decretat desfiintarea robiei si lautarii din Ploiesti s-au grabit sa ceara patente de emancipare. Dupa inabusirea revolutiei, fericirea lor a luat sfarsit. Caimacamia a dat un decret de anulare a dezrobirii, iar oamenii manastirii au venit si i-au batut pe lautari pana le-au luat patentele si le-au ars. Si viata lor a continuat tot asa inca vreo cativa ani.
La 8-20 februarie 1856, Barbu Stirbei decreteaza desfiintarea robiei in Tara Romaneasca. De asta data, bucuria lautarilor a fost deplina. Manastirea le-a dat carti de eliberare, ei ramanand doar chiriasi ai manastirii in casutele acesteia. Lautarilor a inceput sa le mearga foarte bine, mai ales acelora dintre ei care erau talentati. Ei s-au constituit in “tarafuri” de 3-5 lautari de diferite specialitati avand in frunte un staroste. Cel mai cunoscut si mai cautat taraf era cel al lui Dima Marin Cobzaru. Acesta isi obliga lautarii sa se tina spalati, tunsi si curati si le facea mereu “anterie” sa fie noi si frumoase. Pe fiul sau Dobre (alintat Dobrica) l-a trimis la Bucuresti, ucenic la un mare lautar, unde a stat vreo trei ani. S-a intors un tanar in toata puterea cuvantului, inalt, frumos, manierat, imbracat “evropeneste“, ba avand si frac. Era un viorist bun si era “notist“ (cunostea notele muzicale).
In seara de 7-8 februarie 1859, municipalitatea a angajat taraful lui Dima Marin Cobzarul sa cante in casa lui Ivanciu Nedelcovici unde trasese domnitorul Alexandru Ioan Cuza, in prima sa vizita la Ploiesti, si unde i se oferise o “receptie”. Dima l-a lasat pe fiul lui sa conduca taraful. Domnitorul a fost incantat de taraf si mai cu seama de Dobrica, el cantand la vioara si cu taraful, dar si singur, valsuri si cantari nascocite de el. Tarziu, mult dupa miezul noptii, cand a dorit sa se culce, domnitorul a scos cinci galbeni si i-a dat trei lui Dobrica si doi pentru restul tarafului. Asa a inceput “norocul” acestuia. Din clipa aceea taica-sau l-a lasat pe el “starostele“ tarafului (de altfel, batranul n-a mai cantat decat vreun an sau doi si a murit curand dupa aceea).
Dobrica si-a primenit si si-a marit taraful la cinci lautari si pe toti acestia i-a scos din anterie si i-a imbracat in haine nemtesti, iar cand cantau, toti puneau fracuri. Lumea “buna“ numai pe Dobrica il voia. Se puneau nunti si sambata, numai sa fie taraful liber.
Cand primaria a daramat casutele mizere si i-a mutat pe lautari in mahalaua Sf. Pantelimon, Dobrica nu mai statea demult acolo mutandu-se in oras. Poate inca de atunci cumparase imobilul despre care vorbim, lasandu-l catava vreme inchiriat. In orice caz, prin 1877-1878 era stabilit in el.
Paul D. POPESCU
