Din cauza drumului foarte accidentat pe alocuri, inaintam anevoie, chiar daca motorul Toyotei este turat, uneori, la maximum. De fapt, alt zgomot nu se mai aude prin imprejurimi. Cat privesti in zare, numai dealuri si palcuri de padure cu frunza-i de arama, semn ca toamna este pe sfarsite. Orasul Comarnic a ramas undeva in spate, iar in fata se disting primele asezari din comuna invecinata, Sotrile. Ici-colo, apare cate o turma de oi, iar linistea ca de mormant este sparta, uneori, de franturile unor doine cantate din fluier de vreun cioban pentru a-si alunga, probabil, plictiseala. De dupa un deal apar, la un moment dat, doua carute incarcate cu fan. Iar in urma lor, altele si altele, semanand cu vagoanele unui marfar. Din cauza greutatii pe care o transporta, dar si a deselor urcusuri si coborasuri, carutasii sunt nevoiti sa opreasca, din cand in cand. Aceasta si pentru a-si mai trage caii rasuflarea, in timp ce stapanii lor verifica daca nu cumva chingile sa se fi slabit intre timp si, astfel, sa existe pericolul rasturnarii fanului chiar in mijlocul drumului. Ceea ce ar fi o mare rusine. „Noroc bun!” – ne intampina primul carutas ajuns in dreptul nostru, in timp ce-si salta, usor, cu mana dreapta, palaria, desi nu ne-am vazut vreodata in viata. Dupa ce ii raspund la salut il intreb: Tineti mult la caii astia, nu-i asa, ca-s tare frumosi?. „Poate o tara in plus decat dumneata la masina asta – zice. Daca n-ar fi ei, n-as avea cu ce cara nutretul pentru animale. Iar fara animale, n-as avea cu ce sa-mi intretin familia, deci am muri cu totii de foame”. Asadar, chiar daca in buletinul lor scrie, negru pe alb, ca s-au nascut in Comarnic, nu putini dintre locuitorii acestui oras traiesc, precum se vede, aproape ca la tara. Aceasta si pentru faptul ca putinele fabrici care existau aici, inainte de 1989, si-au inchis si acestea, intre timp, portile.
C. DUMITRU
