Dupa Sta Maria Mare (15 august), pregatirile erau reluate cu mai multa intensitate si pe mai multe planuri.
Eforturile se concentrau acum spre productia a doua alimente, necesare in cantitati mari in meniurile familiei din perioada urmatoare.
Primul era bulionul care era facut in jurul datei de 1 septembrie. In orice familie care avea o curte, cat de mica, bulionul nu se mai facea in bucatarie, ci afara. Pentru bulion se cumparau de la piata sau de la gradinar cantitati mari de “patlagele rosii” (tomate) 20-30 de kilograme sau chiar mai multe, care erau aduse acasa cu trasura sau cu caruta. Pana aici era treaba barbatilor, dupa cum, tot ei trebuiau sa faca rost de combustibil: fie taiau un copac uscat, fie cumparau o caruta de craci. Cand aveau gaze, dupa 1930, erau mai inventivi: trageau un furtun, prin fereastra bucatariei, pana in curte.
De aici incolo incepea rolul femeilor. Ele aveau grija sa afle din vreme pe unde, prin care margine de oras poposise vreo satra de tigani spoitori care sa-i cheme. Veneau, un cuplu, de obicei si cu copii, cu tot ce le trebuia pentru munca lor. In drum, pe strada, ei strigau: << Spoim tingiri, cazanii...>> pentru a-si gasi noi angajamente.
Isi stabileau punctul de lucru in curtea celui care ii adu-sese si se ocupa de toate aramariile (cazane, tingiri) pe care le spoiau, adica le cositoreau, aplicand deasupra cuprului un strat subtire de aliaj care izola, evitand efectele toxice ale acestuia. Un spoit tinea cam un an, de aceea era repetat in fiecare toamna. Dupa ce terminau ceea ce le incredintase gazda, cu invoirea acesteia spoitorii lucrau vasele de arama cu care veneau vecinii. Greutatea cea mai mare era la sfarsit. Desi se facuse o tocmeala prealabila, spoitorii nu se multumeau cu ea, ba ca au mai pus nu stiu ce material de la ei, ba ca au facut si lucruri care nu fu-sesera in invoiala. Mai ales daca nu era si un barbat acasa sau o femeie mai indrazneata, noua tocmeala se prelungea mult. Cand vedeau ca nu mai pot sa scoata si alti bani, spoitorii incepeau cerseala si nu plecau pana nu mai capatau ceva de mancare, ori o toala mai veche sau pana cand nu erau luati la bataie.
Oricum treaba se facuse si toata aramaria stralucea in interior ca argintul.
Acum, cand totul era pregatit, incepea propriu-zis “facerea bulionului”. Rosiile erau spalate, apoi erau “rupte” cu mana deasupra unui hardau unde erau lasate, scurta vreme, sa “stea in zeama lor”. Intre timp, se aranja in curte cazanul cel mare sub care urma sa se faca focul, fie pe un suport de fier cu trei picioare, fie pe o “vatra“ improvizata din cateva caramizi. Se facea focul si dupa ce compozitia “dadea intr-un fiert” era lasata sa se raceasca. Apoi compozitia aceasta era strecurata prin niste site dese, care lasau sa treaca zeama, cea mai mare parte din pulpa tomatelor. In unele gospodarii se renunta chiar la primul fiert, trecandu-se direct la strecurarea rosiilor “storcite”, dupa ce fusesera tinute catva timp in hardaie. In perioada interbelica in cele mai multe case se foloseau niste strecuratori speciale, simple, dar foarte practice. Erau facute din doua bucati semicirculare de scandura bine netezita, prinse intre ele, pe partea rotunda, cu o tabla groasa de metal gaurita. Mai erau doi cilindri din lemn de tei, frumos fasonati si perforati in interior. Introdusi intr-un suport de metal cu maner, ei aveau impreuna cu acesta, exact latimea cutiei respective in care se si roteau. In aceasta sita se punea mereu compozitie si prin plimbarea cilindrilor, in sus si in jos, aceasta era zdrobita si in oala care era sub sita curgeau zeama si cea mai mare parte din pulpa legumei.
Munca era mult usurata si chiar copiii se ofereau sa ajute cu placere, cate un sfert sau o jumatate de ora. Deseurile, cojile si semintele rosiilor erau date la pasari, care le devorau.
Sucul realizat era varsat in cazanul cel mare sa fiarba si sa mai “scada“ (sa se ingroase), amestecat tot timpul cu o mare lopata de lemn. Dupa trei-patru ore si aceasta operatie era terminata si dupa ce se mai racea nitel incepea sa fie pus cu palnia in sticle, foarte bine umplute. Urma infundarea sticlelor cu dopuri de pluta si apoi ceruirea sau smolirea gatului sticlei pentru ca aerul sa nu patrunda si apoi bulionul era dus in pivnita (beci) si cu asta una dintre marile griji ale toamnei lua sfarsit.
Paul D.POPESCU
