Asadar, la 23 aprilie 1898, edificiul de pe Bulevard devenise functional si cursurile liceului s-au mutat acolo.
Take Ionescu ceruse arhitectului Dobrescu ca in documentatia pe care o va intocmi, sa nu tina seama numai de nevoile de spatiu de scolarizare din acel moment ale liceului, ci si de perspectivele dezvoltarii sale viitoare. Si, intr-adevar, asa s-au petrecut lucrurile, intreaga cladire costand in total imensa suma de 1.300.000 lei.
Sa vedem cum arata acest “monument national” la inaugurarea lui, amintind ca aspectul initial l-a pastrat aproape o jumatate de secol. Edificiu vast, suprafata cladita fiind de cca 1.500 mp, era conceput pe orizontala si avea un subsol, un parter si un etaj, toate inalte.
Planul era simplu: un corp principal, spre bulevard, si doua aripi. Corpul principal avea o parte centrala, bine precizata si un acoperis, mai inalt si cu o forma deosebita (o evadare dintr-un trunchi de piramida, cu fetele usor curbate) si in plan, atat in fata, unde iese cu un metru si jumatate din linia fatadei, cat mai ales in spate unde inainteaza cu circa 30 metri in curtea interioara dintre aripi. Era si partea asupra careia arhitectul si-a concentrat cel mai mult atentia. Aici era practicata intrarea principala, formata din trei usi, folosita fiind numai cea din mijloc. Intre aceste usi, se gaseau cele doua statui ale patronilor scolii – Sfintii Petru (cu cheia in mana) si Pavel (cu sabia) apropiate, dar nu angajate in zid. In fata usilor se gasea o mica esplanada pe jumatatea dinspre trotuar a ei fiind practicate scarile largi. De o parte si de alta a esplanadei era o balustrada foarte larga din beton, scunda la inceput, dar care devenea inalta pe masura ce treptele coborau. Pe capetele balustradei erau plasate doua sculpturi in piatra, doi lei intrecand marimea naturala, asezati intr-un repaus care nu exclude dinamismul interior. Aceste doua sculpturi animaliere au impresionat atat de mult pe locuitori incat si prin 1937-38, sa invete “la lei” era visul oricarui baiat silitor si al oricarui parinte. Deasupra intrarii, la etaj, se gasea un larg balcon, o adevarata loggia, care servea drept copertina micii esplanade. Balconul nu era foarte lat (cca un metru si jumatate), era cuprins intre doi pilastri angajati si in fata, dincoace de balustrada, trei perechi de coloane geminate sprijineau antablamentul. Deasupra balconului se gasea un fronton triunghiular cu un basorelief glorificand cultura. Un avocat, fost elev al liceului, Gh. Tudorica cu un ascutit spirit de cercetare, pretindea ca frontonul, cat si intreaga decoratie sculpturala sunt opera lui Paul Focseneanu. Nu mi se pare posibil deoarece talentatul sculptor murise cu mai bine de un deceniu in urma, afara de cazul in care lucrarea ar fi fost facuta cu mult inainte pentru o institutie care n-a folosit-o si a vandut-o acum Ministerului Instructiunii Publice.
De o parte si de alta a zonei centrale se gaseau doua parti de tranzitie, ceva mai modeste doar ca inaltime si dimensiuni. In marginile partii centrale, cele doua flancuri, de plan patrat capatau o oarecare independenta prin dimensiunile si inaltimile lor.
Din aceste doua bastioane – hai sa le spunem asa – porneau aripile lungi care se terminau si ele, fiecare cu cate un baston asemanator acestora. Aripile inchideau o mare curte interioara, in mijlocul careia inainta, pana la jumatate, partea centrala a corpului principal.
Edificiul avea o ornamentare bogata, dar nu exagerata sau coplesitoare, de sorginte clasica. In ansamblu, el avea aspectul pe care l-au dorit ploiestenii, acela al unui adevarat “monument national”.
Localul acesta a fost ingrijit permanent, mai ales ca el a fost tinut la curent cu tot ce a aparut modern in domeniu. La sase ani de la inaugurare s-a introdus curentul electric, peste alti doi ani s-a instalat incalzirea centrala, apoi imediat – apa curenta.
Dupa primul razboi mondial, s-a realizat o noua incalzire centrala, mult mai performanta, care nu mai folosea pacura, ci gazele. Apoi, firma de instalatii Traian M. Nicolau a schimbat toate instalatiile sanitare si pe urma pe cele electrice. Cu aceasta ocazie, in 1935, a disparut de aici clasicul clopotel, fiind inlocuit cu soneria electrica, una deasupra usii fiecarei sali de clasa. Cu fiecare modernizare se faceau nu numai reparatiile prilejuite de lucrarile respective, ci se reabilitau intreaga zugraveala, parchetul, pavimentul, incat localul a parut mereu nou.
Paul D. POPESCU
