Anul trecut, la propunerea primarului din Sinaia, Consiliul Local a stabilit ca in statiile din centrului orasului sa opreasca doar microbuzele Primariei. Cele care circula spre Busteni si Azuga erau dirijate pe soseaua de varianta. „De-aia avem varianta, ca sa fie protejat centrul!”, si-a motivat, autoritar, primarul decizia. Hotararea a intrat in vigoare vara aceasta.
Ideea de a salubriza, astfel, centrului orasului, a fost luata de insi care, cel putin intr-o privinta, semanau: nu se mai despartisera de masinile personale de zeci de ani, iar despre transportul in comun cunosteau tot atata cat le spun crainicii de la televizor.
* * *
Vlad Oprea viziteaza orasul cu capul rezemat de tetierele unor masini care costa cat 5-6 Dacii. Cand te lafaiesti pe canapelele Mercedesului ca-n moliciunile unui nor cumulus, nu te dor spatele si talpile, si iti vine sa pui pariu ca durerile astea nu exista, ci sunt inventii ale unora care numai de clevetit au timp.
Varianta n-are trotuare. Mergi pe ea cu inima cat un purice: un camion te poate face terci ca pe-un paria, intinzandu-si matele, pline cu paine si covrigi, in mijlocul drumului european E60. In cazul unui accident, primarul n-ar avea nicio vina. Camionagiul si familia mortului ar trebui sa-si ceara unii altora socoteala si sa cada la pace.
O masura buna se conjuga, intotdeauna, cu o alta, cel putin tot atata de inspirata. Drumarii au inceput sa repare un pod peste Prahova, taman in august, cand soseaua se umple de masinile vilegiaturistilor din sudul tarii.
Intr-o zi ne-am adunat vreo 60 de navetisti in statia de la gara. Usor-usor, ca puful de plop, purtat de vant, soseam unul langa celalalt. Era o vipie de-ti venea sa alergi si dupa umbrele randunelelor care zburau pe cer, ca sa te ascunzi sub ele. Nu sosea niciun autobuz de Busteni, acolo unde voiam mai toti sa ajungem. Veneau numai din cele care isi incheiau cursa la Sinaia. Soferii se uitau la puhoiul nostru inmarmuriti, temandu-se, ca, cine stie?, mirajele caniculei ne-ar putea face sa ne aruncam peste masinile lor, rasturnandu-le.
Intr-un sfarsit, dupa ce soarele ne sfredelise creierii de nu mai stiam cat timp trecuse de cand naufragiaseram printre dunele de praf ale statiei, inaintea noastra a tras un autobuz mare si galben. Ne-am urcat in el cu lacomie, ca o turma de ierbivore care se reped cu capul in raruile mocirloase ale savanei. De scaune goale nu putea fi vorba. Soferul ne rupea bilete si ne invita, amabil, sa avansam pe culoar, pana ne-am raspandit, contorsionati, in toate ungherele pe care le-am gasit libere. Podeaua autobuzului cobora tot mai aproape de asfalt, cu fiecare pasager care se suia pe punte. S-a urnit de pe loc anevoie, scrasnind din osii. Mergea lent, aproape prelingandu-se pe sosea. Un sant care l-a facut sa se-ncline si sa elibereze un zgomot grozav ne-a trezit pe toti din toropeala. „Cari cartofi?! De ce ai venit atat de tarziu? Ce-ai facut pana acum? Va bateti joc de noi!”, au inceput sa tipe femeile si barbatii pe care fantastica hurducatura ii adusese la capatul rabdarilor. „Se lucreaza la podul din Azuga. Sunt niste cozi kilometrice. Drumarii stau la umbra in loc sa munceasca”, s-a ratoit soferul la capii rascoalei. Oamenii i-au acceptat scuza pe loc si si-au mutat tinta injuraturilor cativa kilometri mai in amonte, acolo unde isi imaginau ca lenevesc drumarii, ca si cum sudalmile lor ar fi fost proiectilele unor tunuri de artilerie, care puteau fi dirijate cand mai sus, cand mai jos, dupa cum descopereau noi palcuri de inamici. S-a stins grabnic, ca un foc de paie, si verva injuraturilor, fiindca si ca sa-njuri iti trebuie energie. Si de unde sa mai ai si energie dupa ce te-a batut atata timp soarele-n cap?
Ionut STANESCU
