Doamna Marica este una dintre acele femei modeste si la locul lor care nici cu gandul nu gandesc ca ar putea ajunge la bogatie, la marire si la putere. Dar odata ajunse acolo, isi incordeaza puterea si vointa si reusesc sa faca fata situatiei, sa depaseasca greutatile si dramele cu demnitate, castigand un mare prestigiu si dreptul de a intra in istorie.
Ne-am oprit asupra ei pentru ca este singura prahoveanca ajunsa pe tronul Tarii Romanesti. Bunicul ei, Antonie, era cel mai mic dintre fiii lui Mihai grecul din Targsor, boierit de Mihai Viteazul, imbogatit prin afaceri si cumparari de mosii, fratele cu mult mai mic al Tudorei din Targsor, ibovnica lui Mihai Viteazul. El primise ca mostenire de la tatal sau Popestii, un sat in cuprinsul orasului Targsor, cu pamanturile , rumanii, vie, moara, padure si, desigur si cu un conac incapator.
Bun gospodar, modest, chibzuit a reusit sa-si sporeasca averea iar in dregatoriile pe care le-a ocupat sub ascultarea postelnicului Constantin Cantacuzino s-a dovedit harnic si cinstit. Pe fiul si urmasul sau, Neagoe (Neagu) l-a crescut la fel de cinstit si de muncitor. Ajuns la varsta barbatiei, acesta a fost casatorit cu o fata, Elena, a carei familie n-o cunoastem, dar dupa nume ne vine sa credem ca era o fina a doamnei Elina Cantacuzino, poate chiar o ruda. Cei doi, Neagu si Elina au avut si ei copii, dintre care un baiat botezat Pana si luand numele de Negoescu dupa tatal sau, mai ales ca mosia de la Popesti avea sa ramana ca zestre surorii sale. Aceasta a fost botezata Maria, dar a fost de mica alintata Marica si asa i-a ramas numele. La 3 martie 1669 cand bunicul ei s-a urcat in tronul Tarii Romanesti, Marica era o copila de 5-6 ani. Desigur, curtile domnesti de la Bucuresti erau mult mai mari si mai impozante decat cele de la Popesti, dar viata nu se deosebea prea mult. Antonie Voda era la fel de modest, de chibzuit si de econom cu banii vistieriei ca si cu ai lui proprii. Cand bunicul ei a murit, in scaun, in februarie 1872, Marica nu implinise 10 ani si s-a intors, cu parintii ei, fara prea mari regrete, la curtile lor.
Si Marica a crescut alaturi de multi copii ai parintilor ei. In curand a inceput sa i se duca vestea ca s-a facut mare, ca este frumoasa, cu ceva stiinta de carte, cuminte, cuviincioasa, foarte gospodina si chibzuita. Foarte bogata nu era, caci tatal ei, desi avea o oarecare bunastare, avea multi copii pe care trebuia sa-i inzestreze. Totusi, fagaduise ca, la moartea lui, ii va lasa mosia Popestilor si doua locuri mari in politia Bucurestilor.
Dar asupra ei veghea acea minunata femeie; care pentru multi a fost un adevarat inger pazitor, doamna Elina Cantacuzino. Aceasta isi casatorise pe una din fiicele ei, Stanca cu marele boier Popa din Brancoveni, cu care a avut un copil, Constantin.
In 1655, cand a avut loc rascoala seimenilor si darabanilor, casele lui Popa Brancoveanu au fost atacate de rasculati, jefuite, arse si Popa ucis. O sluga credincioasa a reusit s-o salveze pe jupaneasa Stanca si pe coconul ei printr-o iesire dosnica si sa fuga cu ei din Bucuresti la Filipesti. Dupa inabusirea rascoalei, micul orfan Constantin Brancoveanu, a fost crescut mai ales de catre Cantacuzini, doamna Elina purtandu-i de grija, iar invatatul sau unchi, stolnicul scolindu-l foarte bine.
Cand Constantin Brancoveanu ajunse la varsta barbatiei se vazu ca era frumos, destept, invatat, priceput, cu mosii nenumarate si deja intrat in dregatorii. Toate jupanesele l-ar fi vrut de ginere, toate jupanitele se uitau dupa el, nici marii boieri nu-l vedeau cu ochi rai. Dar bunica lui, doamna Elina, care-i tinea loc de tata, avea alte planuri pentru el.
L-a facut pe Brancoveanu s-o intalneasca pe jupanita Marica din Popesti; fata i-a placut, bunica ii tot insirase calitatile ei, era cu vreo 10 ani mai tanara ca el, era destul de bogat ca sa mai aiba nevoie de cine stie ce zestre. Casatoria s-a facut cu mare pompa la Filipesti, in palatul doamnei Elina, prin 1675 sau 1676.
S-a vazut ca nicio femeie din lume n-ar fi fost mai potrivita pentru el. A trecut, alaturi de el prin toate rangurile si maririle. Cand l-a luat era mare dregator de rangul doi, viitor logofat, din 1679 ajunge dregator de rangul intai, divanit, vel postelnic mai intai si apoi vel logofat, dregatorie pe care o pastreaza pana in 1678, cu unele intreruperi, cand continua totusi sa faca parte din “sfatul domnesc” (divan). La 28 octombrie 1688, la moartea unchiului sau Serban Voda, rudele sale Cantacuzinii l-au urcat pe tronul Tarii Romanesti, cam fara voia lui. Dar, odata ajuns acolo, a dorit sa pastreze acest tron si a reusit sa aiba o domnie lunga de mai bine de un sfert de veac.
Sotia l-a ajutat cum nu se poate mai bine pe acest drum. Ea a stiut sa schimbe scurteica de miel de mica boieroaica cu moloteaua de jderi de mare jupaneasa si apoi cu samururile de doamna a tarii si odata cu aceasta a schimbat si obiceiurile, putand sa-i stea alaturi domnului. Nu si-a lasat insa nici “scurteica”, marirea nu i-a dat fumuri. A voit sa ramana si a ramas, o buna gospodina, numai ca acum gospodaria era imensa si crestea mereu. Si ea trebuia sa-si ajute sotul, atat de ocupat cu treburile politicesti, sa tina din scurt nenumaratii vechili de la multele lor mosii, vii, mori, ca si ispravnicii de la nenumaratele binale de palate, conace si manastiri.
Paul D.POPESCU
