Odata edificiul terminat, Iorga a avut satisfactia sa-l vada incununat cu firma institutiei pe care o crease. Dupa razboi, aceasta a fost inlocuita cu o alta mult mai mare, fixata pe acoperis, pe aproape jumatate din lungimea lui, pe care scria <
La fel de importanta pentru bunul mers al cursurilor era si mobilarea salii. Tatal meu, care se ducea in fiecare an la cursuri, cel putin cateva zile (doar in 1926, impreuna cu mama, au stat intreaga luna) imi povestea ca aceasta mobilare s-a facut treptat, dar destul de repede.
Mobilierul principal il constituiau scaunele. Erau din lemn de esenta tare (poate stejar), fundurile rabatabile, cu spatare si chiar cu rezematoare pentru brate. Fiecare avea o latime de circa o jumatate de metru. Ele erau fixate in siruri de cate zece pe niste sipci groase de lemn, prinse apoi in pavimentul de ciment. La inaugurarea salii erau numai cateva siruri de banci, in partea din fata, restul salii avand un mobilier improvizat. In urmatorii ani numarul scaunelor a crescut mereu pana cand toata sala a fost umpluta.
Pe fiecare rand intrau doua siruri de cate zece scaune, despartite intre ele de un culoar lat de circa un metru. Erau, probabil, cel putin 15 randuri de scaune.
In partea opusa intrarii se gasea acel podium care servea drept scena la unele serbari si spectacole. De regula, acolo se gasea o masa lunga, cu scaune si cu tribuna oratorilor. Podiumul era destul de inalt pentru ca vorbitorul sa poata fi vazut chiar si din fundul salii.
Data fiind destinatia cladirii si perioada din an cand era folosita, lipseau sobele si cuierele. In ansamblu, pentru vremurile acelea, conditiile de urmarire a prelegerilor erau bune.
In timpul ocupatiei germane, sala de cursuri a avut mult de suferit. Autoritatile militare inamice au transformat-o in depozit si cum mobilierul ii incomoda l-au dezafectat in cea mai mare parte si l-au pus pe foc. Dupa razboi insa energia clocotitoare a lui Iorga a facut ca totul sa fie restaurat imediat, in 1919. Desigur, profesorul a cautat si a gasit si alte cai de sporire a bazei materiale a cursurilor. Se stie ca in dorinta de diversificare a activitatilor si de sporire a atractivitatii, el a introdus in programa si spectacole de teatru. Ele erau oferite fie de echipe de amatori (ca de pilda, elevele de Scoala de Misionare) sau de profesionisti. La inceput, in primii doi ani si Petre Liciu s-a implicat in asa ceva. Mai tarziu, protagonistul principal a fost “Teatrul Ligii culturale” care a reprezentat multe dintre piesele lui Iorga. Spectacolele erau programate, de obicei, sambata, ca si sezatorile.
Spectacolele s-au dat, inainte si chiar dupa primul razboi mondial, chiar in sala de conferinte, dar, pe langa caldura si aerul greu de respirat, ea s-a dovedit cu totul neincapatoare. Atunci, Iorga s-a gandit, ca unica solutie, la un “teatru in aer liber”. Cum, la el, gandurile se materializau foarte repede a gasit un loc pe malul Teleajenului, l-a obtinut si a realizat “un teatru in aer liber”. Am vizitat acest loc, condus de prof. Ion Bocioaca, cu mai bine de doua decenii in urma. Chiar atunci nu mai era nicio urma a ceea ce fusese odinioara, doar pozitia si configuratia locului putand-o sugera. De aceea, cand vom evoca aceasta activitate, vom folosi, sugestivul demers al celui mai sus numit.
Iorga a reusit sa realizeze cate ceva, mult pentru acea vreme si in ceea ce-i priveste pe cursanti.
In cele mai multe editii, a functionat o cantina unde, dupa spusele tatalui meu, se manca foarte bine si cu bani putini. Tot tatal meu imi povestea – in unii ani, Iorga facuse rost – probabil de la vreo unitate militara – de paturi si de cazarmament, improvizand doua camine la scoala de baieti si la scoala de fete. A mai fost infiintat “caminul Bercu”, pentru gazduirea studentilor italieni, polonezi, cehi, trimisi de lectoratele de limba si literatura romana. Pentru cursanti s-au folosit toate posibilitatile pe care le ofereau celelalte asezaminte ale lui Iorga din Valeni. Iorga se interesa si de transportul cursantilor, obtinand in fiecare an, de la Ministerul Lucrarilor Publice o reducere de 50% la biletele pe CFR.
Probabil tot din initiativa lui Iorga a aparut si acea asociatie a “auditorilor” cursurilor de vara, al carei presedinte a fost proclamat chiar profesorul, dar al carei suflet a fost, fara indoiala, Dumitru Munteanu Ramnic. El gestiona, sau cel putin oferea acoperire legala, celor care gestionau actiunea.
Paul D.POPESCU
