O prima parte a existentei bucurestene a Claudiei Millian graviteaza in jurul Scolii de belle-arte. Se inscrie, frecventeaza regulat cursurile, se dovedeste o studenta talentata si receptiva, dar si cu o puternica personalitate. Are ca profesor preferat si director pe G.D. Mirea, care o apreciaza mult. Acesti ani au coincis, in linii mari, cu prima ei casnicie. S-a indragostit puternic de poetul, prozatorul si eseistul Christea N. Dimitrescu, care semna cu pseudonimul “Cridim”. Era atat de indragostita de sotul ei incat versurile si proza pe care le publica in acei ani le semneaza: Claudia Dimitrescu sau Claudia Cridim (in “Viata”, “Falanga”). Casnicia insa nu a durat; nu cunoastem motivele, dar, inainte de a termina belle-artele, Claudia era divortata.
Mai tarziu avea sa urmeze, timp de doi ani, cursurile Scolii de arte decorative din Paris.
O alta perioada de timp, viata ei a gravitat in jurul teatrului. Se inscrie la Conservatorul de arta dramatica, frecventand cursurile la clasa Luciei Sturdza Bulandra. Este o studenta constiincioasa si talentata, dar este interesata si pasionata mai mult de lumea teatrului decat de scena propriu-zisa. Continua sa publice im reviste ca: “Versuri si proza“, “Epoca”, “Insula”, “Flacara”, dar tot mai putina poezie si mai multa cronica artistica sau dramatica.
Toamna anului 1914 aduce trei mari evenimente in viata ei. Mai intai, o a doua casatorie, cu marele nostru poet Ion Minulescu. Va fi o casnicie durabila, bazata pe o dragoste puternica si pe afinitati culturale si artistice. Din aceasta casatorie se va naste si o fata.
Un al doilea eveniment a fost debutul ei ca autoare dramatica. La inceputul stagiunii 1914, piesa ei “Masca” a fost jucata, cu mult succes, pe scena Teatrului National din Bucuresti. Un al treilea a fost, chiar la sfarsitul anului, absolvirea Conservatorului de arta dramatica.
Perioada interbelica a fost pentru Claudia Millian o epoca a implinirilor pe toate planurile de consumare fertila a tot ceea ce acumulase mai inainte. A ocupat o catedra de istoria artei, desen si arta decorativa la Scoala de sericicultura din Bucuresti, devenind pentru mai multe decenii si directoare a acesteia. A participat cu lucrari la o serie de expozitii de pictura, unde arta ei a fost mult apreciata “pentru originalitatea cu care trateaza portretul, in mod sintetic, cu o nota personala si indrazneata“.
Si-a continuat colaborarea cu teatrul. Rand pe rand, au vazut luminile rampei comediile ei “Rozina” si “Sapte gaste potcovite” cu un succes enorm; dar drama sociala “Vreau sa traiesc” nu este jucata, fiind socotita prea deprimanta.
Incepe din nou sa scrie si sa publice poezii, o lirica panteista. La aproape un deceniu de la aparitia volumului ei de debut “Garoafe rosii” (edit. “Flacara”, 1914), ii apare o alta culegere – “Cantari pentru Pasarea Albastra“ (1922), care a obtinut premiul Ministerului Artelor si Cultelor precum si pe cel al Societatii Scriitorilor Romani. Mai tarziu, apare si volumul “Cantari pentru sufletul ve-getal”. Aceste poeme au fost primite cu entuziasm de critica si salutate, in special de Emil Isac si Lucian Blaga. Tine o serie de conferinte la Ateneu prezentand personalitati puternice din trecut sau din religie, cu o elocinta stralucitoare.
Dupa moartea sotului ei (1944), pe care nu cu mult inainte il insotise la o sezatoare la Ploiesti si-a continuat viata culturala si sociala. O vreme si-a insotit fiica la Paris, unde aceasta isi facea studiile superioare, cu care ocazie a luat contact cu evolutia culturii occidentale. Intoarsa in tara s-a incadrat in miscarea democratica a femeilor.
Autorul acestor randuri a vazut-o o singura data si nici atunci nu a putut vorbi cu ea, in schimb a auzit-o cuvantand. Vorbea frumos, cu miez, cucerind auditoriul – era in sala “Progresul” din Ploiesti, prin 1957,la o manifestare pentru pace, unde reprezenta Consiliul National al Femeilor -si parca mai altfel decat se vorbea atunci. A murit la 21 septembrie 1961.
Paul D.POPESCU
