„Bataile cu flori” erau mai ales o adevarata parada a modei. Daca unele domnisoare trebuiau sa se multumeasca numai cu o singura „toaleta pe sezon”, altele puteau avea doua sau trei. Croitoresele si modistele erau asaltate, pentru domnisoare dar si pentru insotitoarele lor. Pur si simplu unele erau sechestrate in casele aristocratice in saptamanile premergatoare. Unele toalete erau realizate la Bucuresti; oricum materialele si jurnalele de moda de acolo veneau.
Materialul cel mai folosit era, desigur, matasea si in primul rand, cea frantuzeasca, dar si alte tesaturi scumpe, dupa cum si dantelaria era larg folosita. Mai rar, mai ales cate o „domnisoara foarte tanara si mignona” dorind sa arate ca o papusa se imbraca in organdi.
Erau la mare pret o serie de accesorii ca saluri orientale, esarfe fine italienesti, ici si colo cate un bolero, cordoane de piele in diferite culori. Desi erau foarte putin expusi vederii si pantofii si ciorapii de matase erau alesi si asortati cu grija. Mai era problema bijuteriilor; sigur nu erau purtate atatea ca la un bal, dar nicio „domnisoara” nu ar fi iesit fara niste cercei sau un colier in care sa straluceasca soarele.
O contributie deosebita la aspectul domnisoarelor” o aveau modistele. Atat „debutantele” cat si insotitoarele lor aveau nevoie cel putin de o palarioara noua, de fetru sau de pai, dupa ultimele cerinte ale modei. Chiar foarte putinele domnisoare care veneau cu capul descoperit tot aveau nevoie de un buchetel de flori artificiale pentru pus in par. Altele, care considerau ca borurile palariei le-ar ascunde fata, recurgeau la o toca impodobita cu voaleta cu picouri sau cu flori. De altfel flori artificiale erau aplicate si pe reverele guleraselor rochitelor.
Cine lua loc in trasura ? In primul rand domnisoara, asezata pe canapea, in partea dreapta, spre trotuar. Era apoi insotitoarea, in mare majoritate a cazurilor, chiar mama domnisoarei; ea sedea alaturi de aceasta, pe canapea, dar in partea stanga. Din diferite motive, insotitoarea mai putea fi o matusa, nasa, o sora mai mare, casatorita, o verisoara, o cumnata. Si insotitoarele se straduiau sa fie cat mai elegante, fara sa eclipseze pe insotite.
De multe ori, pe langa insotitoare, in trasura mai lua loc si un insotitor, care putea fi tatal domnisoarei (daca nu era persoana oficiala), un frate mai mare, un cumnat sau nasul, de regula sotul insotitoarei. Mai putea fi chiar fericitul logodnic al acesteia. Era imbracat de gala, de regula cu pantaloni reiati si sacou bleumarin sau cu haine gri cu redingota, cu lavaliera si pe cap cu melon „Borselino” sau, daca era mai cald, cu palarie tare din paie de orez.
Toti ocupantii trasurii erau sfatuiti, din ajun, cum sa se comporte, ce sa faca de catre doamne mai in varsta, cu experienta in acest domeniu. Toti trebuiau, inainte de toate, sa para joviali si sa zambeasca orice s-ar intampla. Intre orele 10 si jumatate si 11 toate trasurile intrau in Bulevard pe la Gradina publica si se insiruiau la o oarecare distanta (30-40 m) una de alta. Mergeau in pas masurat pana la gara, intorcand apoi in piata acesteia. Veneau inapoi spre centru, ca sa intoarca iar dupa gradina publica.
Primul tur era, ca sa zicem asa, de orientare si de acomodare. Domnisoarele si insotitorii lor se uitau spre trotuar, unde se ingramadea publicul, sa vada ce impresie fac, sa vada pe unde le sunt plasate cunostintele, sa depisteze eventuali admiratori mai vechi sau mai noi. Spectatorii inghesuiti pe trotuare, tinuti in frau de cordoane. si de soldatii de paza, erau si ei foarte atenti. Toti voiau sa vada domnisoarele, chiar si fetele si femeile (sau mai ales ele), cat sunt de frumoase, cum sunt aranjate si imbracate. Se cauta identificarea celor din trasura:<< A cui e asta ? Cine e aia ?>>. Veneau raspunsuri: <
La primul tur se aruncau flori putine. O faceau cei care erau cunoscuti ai domnisoarei respectiv, un var sau o verisoara, un mai vechi curtezan acceptat cu buna vointa de familie, dar fara sa i se dea sperante, dar si prietene, colege de pension, verisoare, matusi mai tinere. Cei mai multi sau mai multe asteptau intai sa treaca prin fata lor cortegiul pentru a-si alege domnisoara cea mai frumoasa sau cea mai draguta, sau cea mai eleganta careia sa-i devina „suporter”. La al doilea tur, alegerile erau facute. Buchetele de flori incepeau sa zboare spre trasuri.
Sa ne oprim putin asupra florilor. Ele aveau trei izvoare principale: gradinile proprii, sa zicem 60-65%, cumparate chiar pe Bulevard, de la vanzatoarele ambulante, sa zicem 25-30% si cele luate de la florarie sau furate de prin locurile publice. Oricum, orasul era devastat de flori. Care erau florile cele mai folosite in „bataie” ? Erau, desigur cele care infloreau in acea perioada prin gradini, dar si care se pretau cel mai bine la „azvarlit”. Predominau bujorii, garoafe la care formau marea majoritate, la care se mai adaugau trandafirii, margaretele, margaritarul, ca si unele flori de padure. Florile, de obicei, erau facute, buchet pentru a putea fi mai usor azvarlite. Uneori se azvarleau si flori izolate, mai ales cate un trandafir, bine curatat de ghimpi sau, cu totul rar, o floare mai mare (crin, iris, stanjenel). Uneori mai aparea cate o crenguta de liliac inflorit.
Cei si cele care aruncau flori de pe trotuar erau de doua categorii. Unii – cei mai multi – erau cei dezinteresati: nu cunosteau pe nimeni si venisera de dragul petrecerii. Aveau varste diferite si aruncau flori impinsi de diferite motive pur estetice sau sportive: le placea o anumita fata, o anumita toaleta, o anumita trasura, anumiti cai sau, pur si simplul voiau sa-si incerce maiestria de ochitori. Erau altii sau altele care erau „angajati” sau se angajau atunci fata de o anumita domnisoara. Erau logodnici, curtezani acceptati sau care incercau sa se faca acceptati de familie, subalterni ai tatalui domnisoarei sau verisori, unchi etc. Mai erau colege, prietene, verisoare, care, desi o invidiau pentru norocul de a fi vedeta ii erau totusi suportere grozave.
Aruncarea florilor se facea pe tot timpul bataii. Unii sau altele isi pastrau „munitia” vegetala „cheltuind-o” treptat, altii si-o reinnoiau mereu de la vanzatoarele cu cosuri de flori. Erau „aruncatori” atat de versati incat faceau ca buchetul lor sa aterizeze chiar in poala domnisoarei sau a insotitoarei. Uneori, domnisoara, cand vedea de unde vin florile incerca sa prinda buchetul. Cele mai multe flori cadeau in trasuri, dar unele, prost tintite, ori se loveau doar de trasura ori ajungeau pana la ea si cadeau pe carosabilul bulevardului. Aruncarea buchetelor era insotita de aplauze, de ovatii, de refrene muzicale si chiar de glume, mai mult sau mai putin „desuchiate”. Domnisoarele si insotitoarele lor zambeau la cunostinte si chiar le aruncau cate un buchet, iar insotitorii lor salutau mereu, scotandu-si, cu gesturi largi, melonul sau panamaua.
Pe la orele 1 si jumatate, trasurile incepeau sa se retraga tot pe la „gradina publica”. La ora 2 p.m. „Bataia cu flori” era oficial inchisa. Barierele de la intrarile in Bulevard erau ridicate si incepea petrecerea populara. Glumele, comentariile nu se mai terminau. Acestea se produceau si in casele aristocratice ale „vedetelor” zilei, unde, la o masa mare, se strangeau o multime de invitati.
Paul D. POPESCU
