Intr-un cotidian brasovean de mare tiraj a fost publicat articolul „Scortisoara, inamicul diabetului”, in care exista aceasta fraza fara noima: „Specialistii le recomanda pacientilor cu diabet de tip 2 sa consume 1/4-1 lingurita de scortisoara pe zi, deoarece cel mai grav lucru care se poate intampla este sa nu aibe vreun efect”.
Daca acelasi text ar fi fost alcatuit nu din o fraza, ci din doua asemenea constructii sintactice, atunci intelesul ar fi fost limpede. Iar forma corecta a persoanei a treia (pentru ambele numere) a conjunctivului prezent al verbului ” „a avea” este „aiba”, ci nu „aibe”. Alta greseala este „de tip 2”, in loc de „de tipul 2”.
Iata, acum, cele doua fraze in care am despartit textul citat: „Specialistii le recomanda pacientilor cu diabet de tipul 2 sa consume 1/4-1 lingurita de scortisoara pe zi. Cel mai grav lucru care se poate intampla este sa nu aiba niciun efect”. Socotim ca-i mai potrivit termenul “niciun” decat „vreun”.
Textul citat n-ar fi fost gresit nici daca ar fi ramas nedespartita fraza originala, insa cu conditia ca locul conjunctiei „deoarece” sa fi fost ocupat de conjunctia „iar”. Pe de alta parte, opinam ca prima varianta, cea alcatuita din doua fraze, este mai clara, mai logica.
In acelasi numar de ziar, dar pe prima pagina, exista editorialul „Cand visurile dor” in care dam de un dezacord gramatical extrem de uzual, adica-i folosit de prea multi vorbitori: „In fond, de cand e lumea si pamantul, intotdeauna si pentru totdeauna unii vor avea mai mult decat altii”.
Facand acordul predicatului cu subiectul, inceputul frazei, pe care tocmai o citaram, s-ar prezenta astfel: „In fond, de cand sunt lumea si pamantul…”
Cuvantul „noima”, folosit in titlul si in cuprinsul articolului acestuia inseamna „inteles”, iar sintagma „fraza fara noima” semnifica „fraza fara sens” (fara inteles).
Mihai Stere DERDENA
